Memorialul Sighet

Obloanele de la ferestre

Deținuții nu aveau voie să privească pe fereastră. Cei care încălcau regula ajungeau la „neagra” sau la „șura”, celule de pedeapsă fără lumină. Mai târziu, la geamuri au fost bătute obloane, așa încât din celulă se mai vedea doar cerul. Muzeul de azi e construit tocmai ca să păstreze astfel de amintiri.

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței are două părți: muzeul din fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și un centru internațional de studii asupra comunismului, cu sediul la București. Rostul lui declarat este reconstituirea și păstrarea memoriei rezistenței din România.

O închisoare veche de un secol

Clădirea a fost ridicată în 1897 de administrația austro-ungară, ca închisoare obișnuită. Totul s-a schimbat în august 1948, când aici au fost aduși un grup de studenți, elevi și țărani din Maramureș. În mai 1950 au sosit peste o sută de demnitari din întreaga țară: foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști și politicieni. Unii fuseseră condamnați la pedepse grele, alții nu fuseseră judecați deloc.

Condițiile erau gândite să distrugă. Celulele erau insalubre și neîncălzite, mâncarea mizerabilă, iar ziua deținuții nu aveau voie să se întindă pe paturi. Umilința făcea parte din regim.

În 1955, după admiterea Republicii Populare Române în ONU și ca urmare a Convenției de la Geneva, a avut loc o grațiere. O parte dintre deținuții politici au fost eliberați, alții au fost mutați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. Din cei circa 200 aduși la Sighet, 54 muriseră deja. Închisoarea a redevenit una de drept comun, deși deținuți politici au mai trecut pe aici și în anii următori, mai ales în drum spre spitalul psihiatric din oraș.

În 1977 a fost închisă de tot și a început să se degradeze.

Numele de pe ziduri

Lista celor care au murit la Sighet arată cât de sus a lovit represiunea. Aici au murit Iuliu Maniu, liderul țărănist, istoricul Gheorghe I. Brătianu, inginerul și fostul ministru Constantin I.C. Brătianu, economistul Mihail Manoilescu și Alexandru Lapedatu, fost președinte al Academiei Române. Tot aici a murit Daniel Ciugureanu, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, care, potrivit evidențelor securității, a murit în închisoare pe 19 mai 1950. Printre victime sunt și episcopi catolici și greco-catolici: Anton Durcovici, Ioan Suciu, Traian Valeriu Frențiu și Tit-Liviu Chinezu.

Alți deținuți au supraviețuit. Printre ei, episcopul romano-catolic Áron Márton și Alexandru Todea, pe atunci protopop de Reghin, mai târziu arhiepiscop și cardinal.

Cum a devenit muzeu

În 1993, Ana Blandiana a prezentat Consiliului Europei proiectul unui memorial pe locul închisorii. Un an mai târziu, Fundația Academia Civică a preluat ruina, iar Consiliul Europei a luat proiectul sub egida sa. Refacerea a durat până în 2000. Clădirea, veche de un secol, era plină de igrasie și a avut nevoie de fundații, izolații și acoperiș noi. Pereții interiori, oricum revopsiți de mult și fără nicio urmă a anilor ’50, au fost văruiți în alb.

Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, iar sălile, peste cincizeci la număr, urmează o ordine cronologică, cu obiecte, fotografii și documente. Printre ele sunt așezate opere de artă donate de autori: tapiseria „Libertate, te iubim” a Șerbanei Dragoescu, pictura „Înviere” a lui Christian Paraschiv, sculptura „Marea Neagră”, dedicată de Ovidiu Maitec lui Gheorghe I. Brătianu, sau relieful „Văzut în cădere” al lui Peter Jacobi, din Sala Hărților.

Spațiul de Reculegere și Rugăciune. Construit în 1997 într-una dintre curțile interioare, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, câștigător al unui concurs cu 50 de participanți. Pe pereții rampei care coboară sub pământ sunt gravate în andezit numele a aproape opt mii de oameni morți în închisori, lagăre și locuri de deportare. Strângerea numelor a durat zece ani, iar cifra este departe de amploarea reală a represiunii.

Cortegiul Sacrificaților. Grupul statuar al lui Aurel I. Vlad, devenit emblemă a muzeului: optsprezece siluete care merg spre un zid ce le închide orizontul. Prezentat în lemn în 1997, a fost turnat în bronz un an mai târziu.

Tot în muzeu se află cele două sculpturi mari ale lui Camilian Demetrescu, intitulate „Omagiu deținutului politic”, una dintre ele cu subtitlul „Înviere”. În octombrie 1998, Consiliul Europei a numit memorialul printre primele trei locuri de cultivare a memoriei europene, alături de Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia. În 2017 a primit Marca Patrimoniului European.

Vizita și Cimitirul Săracilor

Muzeul este în orașul Sighetu Marmației, în clădirea fostei închisori. Sălile sunt multe, așa că e bine să nu lași vizita pe ultima oră a zilei. Memorialul a fost declarat ansamblu de interes național printr-o lege din 12 iunie 1997.

Ultima componentă a memorialului se află în afara orașului: Cimitirul Săracilor. După relatările vremii, aici au fost îngropați în secret, noaptea, cei 54 de morți ai închisorii. În 1999, pe cei 14.500 de metri pătrați ai cimitirului a fost desenat conturul țării, iar în jurul lui au fost plantați jnepeni, brazi și molizi. Ideea proiectului este ca, pe măsură ce copacii cresc, „țara” să rămână o poiană înconjurată de un amfiteatru verde, privit de pe un belvedere plănuit pe un loc înălțat de pe malul Tisei, râul care face aici granița cu Ucraina.

Tripticul „Requiem” al lui Victor Cupșa, dedicat victimelor comunismului din toate țările, se află în sala de primire a vizitatorilor de la cimitir.