Cetatea Neamțului

Opt zile sub bombarde

Giovanni Maria Angiolello, vistiernic venețian în slujba sultanului, a lăsat o relatare seacă a asediului din 1476: șapte bombarde, două tunuri sparte, iar cei din fortăreață „nu voiau să stea de vorbă” și se apărau cu artilerie. Mahomed al II-lea venise după victoria de la Valea Albă, convins că Ștefan cel Mare se ascunsese aici sau că măcar își ținea averea între aceste ziduri. Nu a găsit nici una, nici alta.

Neculce adaugă un detaliu pe care cronicile străine nu îl au. Turcii își așezaseră tunurile pe dealul din față, probabil pe versantul sudic al vârfului Cerdac. Un prizonier german, închis în donjon, ar fi avut ideea să folosească tunurile cetății împotriva lor, iar corturile turcești au fost lovite până când sultanul și-a mutat tabăra. Cronica moldo-germană spune că din cetate a fost ucis chiar comandantul artileriei otomane. Pârcălab era atunci bătrânul Arbore, despre care se crede că a căzut lovit de o ghiulea.

Cetatea Neamț stă pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului, numită și Dealul Cetății, la 480 de metri altitudine și cu 80 de metri deasupra râului Neamț. De acolo supraveghea valea Moldovei și a Siretului, ca și drumul care trecea munții spre Transilvania.

De la Petru al II-lea la Ștefan cel Mare

Mult timp s-a crezut că cetatea ar fi opera cavalerilor teutoni, iar numele părea să sprijine ideea. A.D. Xenopol, B.P. Hașdeu și Dimitrie Onciul au susținut ipoteza, dar nicio dovadă arheologică sau documentară nu a confirmat-o. Săpăturile din a doua jumătate a secolului XX au arătat că nu a existat o fortificație mai veche și că prima construcție datează din vremea lui Petru al II-lea (1375–1391). Prima atestare scrisă este un act emis pe 2 februarie 1395 „ante castrum Nempch”, în timpul expediției lui Sigismund de Luxemburg în Moldova.

Ștefan cel Mare a găsit-o insuficient de puternică. Între bătălia de la Podul Înalt, din ianuarie 1475, și cea de la Valea Albă, din iulie 1476, a ridicat zidurile cu încă 6–7 metri și a adăugat creneluri și ferestre înguste. Pe latura de nord a construit un zid cu patru bastioane semicirculare, înalte pe alocuri de până la 30 de metri, care închidea o curte exterioară. La lucrări au muncit și prizonieri turci luați la Podul Înalt.

Un pod cu capcane

Spre nord, cetatea era vulnerabilă, așa că Ștefan a tăiat legătura cu coama dealului printr-un șanț adânc și larg. Peste el a pus un pod arcuit sprijinit pe 11 piloni de piatră, înalți de circa 8 metri. Ultima porțiune, dintre ultimul pilon și bastion, era mobilă și se ridica la nevoie cu scripeți. Cine reușea totuși să treacă dădea de două capcane cu trape, cunoscute drept „curse de șobolani”. În fortul vechi se intra printr-o poartă gotică, în arc frânt, din turnul de nord-est.

Fortul mușatin este un patrulater cu laturi inegale, între 37,5 și 47 de metri. Zidurile au aproape trei metri grosime și erau susținute pe dinafară de 18 contraforți. Turnurile din colțuri nu ies în afara zidurilor, ca la Suceava sau Șcheia, ci sunt prinse direct în scheletul construcției. În mod obișnuit, aici stăteau în jur de 300 de oameni, iar domnitorul venea doar în caz de pericol.

Asedii, foc și ruină

Secolele următoare au adus aproape toate tipurile de sfârșit posibile. În 1538, după fuga lui Petru Rareș, cetatea și-a deschis porțile în fața lui Soliman Magnificul. Alexandru Lăpușneanu a fost obligat de turci să ardă cetățile țării; datorită zidurilor groase, la Neamț au ars doar lemnăria și plafoanele. În mai 1600, cetatea s-a predat fără luptă lui Mihai Viteazul.

Vasile Lupu a reparat-o și a ridicat în 1646 o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, pe locul vechiului paraclis. În 1691, oastea regelui Ioan al III-lea Sobieski a asediat-o, iar garnizoana s-a predat după ce o grenadă a explodat în mâna unui ofițer și a ucis mai mulți oameni. Episodul a ajuns, înflorit, în nuvela lui Costache Negruzzi „Sobieski și românii”, iar George Coșbuc l-a transformat într-o poezie parodică, în care miza asediului e o mămăligă.

Lovitura finală a venit în 1718. După ce trupe austriece se instalaseră aici, Poarta i-a cerut lui Mihai Racoviță să strice cetatea.

Părăsită, cetatea a devenit carieră pentru localnicii din Târgu Neamț, care i-au luat piatra zidurilor, a bastioanelor și a pilonilor podului ca să-și construiască case și beciuri.

Poetul Alexandru Hrisoverghi a publicat în 1834 versurile „Ruinelor Cetății Neamțu”, un protest împotriva vandalismului. Domnitorul Mihail Sturdza a cerut atunci împrejmuirea zidurilor și numirea unui paznic, iar tot în vremea lui s-a făcut drumul de acces folosit și astăzi. Monument istoric din 1866, cetatea a fost consolidată între 1968 și 1972 sub conducerea arhitectului Ștefan Balș.

Legenda mamei. Potrivit legendei, după Valea Albă Ștefan a bătut la poarta cetății, iar mama lui l-a trimis înapoi să-și strângă o nouă oaste. Neculce o povestește, Bolintineanu a pus-o în versuri în 1857. Istoric nu se susține: Doamna Oltea murise în 1465.

Urcarea spre cetate

Cetatea se află la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț, pe teritoriul satului Humuleștii Noi. Din oraș, accesul urcă pe Aleea Cetății până la podul de piatră, peste care se intră pe jos. Pentru urcare, încălțămintea comodă ajută.

Prin reabilitarea din 2007–2009 au fost amenajate 21 de încăperi: sala de sfat și judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese, paraclisul. În fosta închisoare, patru manechine înlănțuite închipuie răufăcătorii vremii.

Zidurile combină piatră de râu, piatră de carieră pentru arcade și piloni și gresie verzuie.