Castelul Sturdza de la Miclăușeni

Leul cu sabie și ramură de măslin

Pe pereții exteriori ai castelului, printre turnulețe gotice și dictoane latinești, apare de mai multe ori același semn: un leu care ține o sabie și o ramură de măslin. Este blazonul familiei Sturdza, sculptat în altorelief în 1898 de arhitectul Iulius Reinecke, în stil Art Nouveau. La desene l-a ajutat Maria Sturdza, pictoriță care ilustrase multe dintre poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin și prieten apropiat al familiei.

Palatul, neogotic cu elemente de baroc, are etaj și mansardă, un turn de intrare cu pod peste șanțul de apă și o sală de manej. Mulți îl compară cu Palatul Culturii din Iași sau cu palatul de la Ruginoasa. Astăzi aparține Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și face parte din ansamblul Mănăstirii Miclăușeni, monument istoric alături de biserică și de parc.

De la vornicul Miclăuș la frații Sturdza

Numele locului vine de la un om. Pe la 1410, Alexandru cel Bun i-a dăruit vornicului Miclăuș, membru al Sfatului Domnesc, o moșie întinsă lângă Lunca Siretului. Urmașii lui au vândut-o în 1591 vistiernicului Simion Stroici, care a ridicat aici un conac la începutul secolului al XVII-lea.

Prin moșteniri succesive, domeniul a trecut la familia Prăjescu și apoi, în 1697, la frații Ioan și Sandu Sturdza. La împărțeala din 19 aprilie 1699, Miclăușenii i-au revenit lui Ioan.

În 1752, vornicul Ioan Sturdza a reclădit conacul în formă de cruce, cu demisol și parter, câte zece camere pe fiecare nivel. Fiul lui, Dimitrie, a adăugat o biserică de curte cu o catapeteasmă barocă și grajduri pentru cai. Nepotul, Alecu Sturdza, a amenajat în jurul casei un parc englezesc pe 42 de hectare și a strâns cărți și manuscrise rare. Văr cu domnitorul Mihail Sturdza, Alecu a îmbrățișat totuși ideile revoluționarilor de la 1848. A murit de holeră în același an, deși s-a bănuit că ar fi fost otrăvit din porunca domnitorului. Este înmormântat în biserica de lângă castel.

Palatul lui George Sturdza

George Sturdza, fiul lui Alecu, s-a mutat la moșie în 1869, după căsătoria cu Maria Ghica. Ca să ridice o casă nouă, a vândut păduri și a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, cu moșia drept gaj, de plătit în monede de aur. Între 1880 și 1904 a construit, pe locul vechiului conac, palatul de azi. Aripa estică păstrează o parte din construcția veche.

Înăuntru erau scări din marmură de Dalmația, mobilier sculptat din lemn de trandafir, sobe de teracotă și porțelan aduse din străinătate și parchet cu intarsii din paltin, mahon, stejar și abanos, lucrat de meșteri austrieci. Colecțiile cuprindeau costume medievale, arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara și piese arheologice și numismatice. Biblioteca număra 60.000 de volume, multe ediții princeps.

Colecția de manuscrise era cunoscută și în epocă. Mihail Kogălniceanu scria, în prefața celei de-a doua ediții a „Cronicilor României”, că originalul „Tragediei” lui Alexandru Beldiman i-a fost pus la dispoziție de Dimitrie A. Sturdza, care avea la Miclăușeni „un mare număr de letopisețe manuscrise”.

Pietrele cu inscripții. Într-o încăpere de la parterul aripii de est sunt zidite pietre cu texte în latină, slavonă, arabă și română. Una reia pisania bisericii vechi a vel-vornicului Ioan Sturdza, în română cu litere chirilice. Altele, în latină, înșiră generațiile familiei, ca un arbore genealogic gravat în zid.

În 1907, țăranii din Miclăușeni și Butea au venit la poarta de răsărit a castelului să ceară pământ. Boierul i-a ascultat, a pus un slujbaș să noteze cât voia fiecare și i-a trimis acasă cu promisiunea că îl vor primi. În Primul Război Mondial, castelul a devenit spital militar. George Enescu a cântat aici printre paturile răniților.

Anii pierduți

Singura fiică a familiei, Ecaterina, s-a căsătorit cu Șerban Cantacuzino și a rămas văduvă din 1918. În 1944, odată cu apropierea frontului, a plecat, luând odoarele bisericii. Biblioteca a rămas pe loc. În iarna aceea, soldații ruși au folosit cărți pe post de combustibil și au vândut altele unor prăvălii din Târgu Frumos, unde serveau la împachetat marfă. Au dispărut mobilier și aproape toate colecțiile familiei.

Ecaterina s-a călugărit sub numele de maica Macrina și, la 21 aprilie 1947, a donat castelul Episcopiei Romanului, pentru o mănăstire de maici. Donația cuprindea și parcul cu 30 de hectare de pădure, biserica și toate dependințele. Regimul comunist a desființat mănăstirea în 1953, iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea, în județul Botoșani.

Au urmat decenii grele. Clădirea a fost depozit militar de explozibil, apoi, din 1960, centru de plasament pentru copii cu handicap sever. Un incendiu din 1968 a distrus ultimele mobile originale, iar altul, în 1985, a ars acoperișul și mansarda. Localnicii povestesc că unele piese de mobilier, înalte de peste trei metri, au ajuns prin casele din sat, scurtate la picioare ca să încapă.

Vizita la Miclăușeni

Satul Miclăușeni se află în județul Iași, în Lunca Siretului, între Roman și Iași, nu departe de DN28. În 2001 castelul a fost retrocedat Mitropoliei, iar restaurarea a început în 2004. Elementele decorative pierdute au fost refăcute după fotografii, iar ușile, ferestrele, scările de lemn și parchetul original au fost restaurate. Lucrările nu s-au încheiat complet.

Reliefurile cu blazonul se văd din parc, de jur împrejurul clădirii.

În 2003, Sergiu Nicolaescu a filmat aici câteva scene din „Orient Express”.