Cimitirul Vesel din Săpânța

Lemn de stejar și versuri

Fiecare cruce are o scenă pictată din viața omului îngropat dedesubt, de obicei legată de ocupația lui. Sub scenă, câteva versuri spun cine a fost, ce a lucrat și, uneori, de ce a murit. Tonul e adesea ironic, ca între vecini.

Cimitirul Vesel din Săpânța a devenit faimos tocmai pentru acest contrast. Cultura populară privește moartea ca pe un eveniment trist, solemn, care cere tăcere. Aici, crucile viu colorate și picturile naive o tratează cu umor, fără să o ia în derâdere. Satul a ajuns astfel să aibă un muzeu în aer liber, una dintre cele mai cunoscute atracții ale Maramureșului.

Numele spune deja povestea. În română i se spune Cimitirul Vesel, în maghiară Vidám temető, cu același sens. Ideea pe care o contrazice nu este una locală: în cea mai mare parte a Europei, moartea e privită ca ceva solemn, aproape de neatins. La Săpânța, aceeași moarte este pusă în versuri și în culori, alături de munca, obiceiurile și slăbiciunile omului care a trăit. Satul își ține astfel minte morții așa cum erau, fără glume pe seama lor.

Un preot și un meșter

Totul pornește în 1935. Preotul greco-catolic Grigore Rițiu (1892–1969), care era și profesor de română și latină, i-a sugerat meșterului Stan Ioan Pătraș (1908–1977) să facă partea verticală a crucilor ceva mai lată. Spațiul câștigat a devenit loc pentru epitaf. Din același an datează primul text scris pe o cruce.

Destinul celor doi a fost diferit. După război, preotul Rițiu, soția și copiii lui au fost scoși din casa parohială și arestați. Inițiativa lui a supraviețuit însă, prin mâinile meșterului din sat, care a dus-o mai departe pe cont propriu, cruce după cruce. Pătraș a sculptat și a pictat cruci până la moartea sa, în 1977, iar ucenicul său, Dumitru Pop-Tincu (1955–2022), a preluat atunci obiceiul.

Din anii 1960 încoace, cimitirul a fost populat treptat cu circa 800 de astfel de cruci, toate sculptate din lemn de stejar. Ce a început ca un experiment al unui preot și al unui meșter a devenit un obicei al satului. Între primul epitaf și ultimele cruci ale lui Pop-Tincu se întind aproape nouă decenii, două generații de meșteri și o perioadă în care un preot greco-catolic arestat nu mai putea apăra nimic din ce pornise.

Cum citești o cruce

O cruce de la Săpânța se citește în trei straturi. Sus este pictura, o scenă naivă din viața celui îngropat, de cele mai multe ori legată de ocupația lui. Dedesubt vin versurile în care este amintit cel decedat, deseori cu nuanțe umoristice. Iar pe unele cruci, povestea continuă pe spate. Ordinea în care le parcurgi nu contează: fiecare este o poveste încheiată, iar laolaltă alcătuiesc un fel de cronică a satului din ultimul secol.

Fața și spatele. Unele cruci sunt pictate pe ambele părți. Pe o parte este descrisă viața celui înmormântat, iar pe cealaltă, motivul morții. Din alee se vede doar o parte; restul e pe spatele crucii.

Ortografia. Majoritatea textelor sunt scrise cu greșeli de ortografie și cu variante arhaice de scriere. Sunt urma limbii vorbite în sat, așa cum a ajuns în lemn.

Umorul. Cimitirul are multe epitafuri care îl iau peste picior pe cel îngropat sau care fac haz de relațiile din familie. Un exemplu dat des este epitaful scris de un bărbat în onoarea soacrei sale.

Pictura. Scenele sunt naive și arată momente din viața și din meseria celor înmormântați. Culorile vii fac din fiecare cruce un mic tablou, iar cele aproape 800 laolaltă dau senzația unei singure lucrări.

Un muzeu care este încă un cimitir

Locul este monument istoric și o atracție turistică națională, dar rămâne un cimitir, cu morminte ale unor oameni care au familii în sat. Fotografiile făcute cu grijă și vocea coborâtă se potrivesc unui loc în care oricând cineva poate veni să aprindă o lumânare.

Din 2009, cimitirul este obiectivul unui festival anual, „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. Numele trimite la locul în care se află Săpânța: în nordul Maramureșului, departe de marile orașe, la capătul unui drum care pentru mulți e lung.

Pentru cine vrea să ia acasă și textele, există o culegere a epitafurilor, volumul „Crucile de la Săpânța”, apărut în 2017 și alcătuit de Roxana Mihalcea. Fotograful Peter Kayafas a publicat și el un album dedicat cimitirului.

Drumul până la Săpânța

Săpânța este un sat din nordul județului Maramureș. Cimitirul se află în sat și se parcurge pe jos, pe aleile dintre cruci, într-un ritm care îți permite să citești măcar o parte din versuri. Graba nu ajută aici. Cu cât stai mai mult, cu atât descoperi mai multe meserii, mai multe povești și mai multe glume.

Ținuta potrivită unui lăcaș de cult și unui cimitir încă folosit este de la sine înțeleasă.

Crucea lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul cimitirului, poartă și ea un epitaf, în același stil cu care a însoțit pe ultimul drum generații întregi de consăteni. E lucrată în maniera pe care el însuși a inventat-o.