Mănăstirea Agapia

Un contract cu termen de șase luni

Contractul a fost semnat pe 2 aprilie 1858 de stareța Tavefta Ursache și prevedea, pentru întreaga biserică, o plată de 2.000 de galbeni și „trei odăi de șezut” pentru pictor.

Zugravul se numea Nicolae Grigorescu.

Termenul a fost depășit cu mult: lucrul a durat până în 1861. Arhitectura bisericii nu are un stil anume, recunoscut. Pictura, în schimb, a fost descrisă ca o formă de artă nemaiîntâlnită până atunci în bisericile românești. Pentru ea vin cei mai mulți vizitatori la Agapia.

Ctitoria hatmanului Coci

Numele vine de la sihastrul Agapie, care s-a nevoit într-o poiană de pe deal, acolo unde se află astăzi schitul Agapia Veche. Pentru că mănăstirea de sus era greu accesibilă, după anul 1600 câțiva călugări au coborât în vale și au ridicat o biserică de lemn.

Biserica de piatră de azi, cu hramul Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil, a fost construită între 1641 și 1643 de hatmanul Gavriil Coci, fratele domnitorului Vasile Lupu, după planurile arhitectului Enache Ctisi de la Constantinopol. A fost sfințită în septembrie 1646 de mitropolitul Varlaam, în prezența domnitorului. În anii dintre zidire și sfințire, ctitorii au construit și careul de chilii de-a lungul zidului de incintă, împreună cu turnul-clopotniță de pe latura de răsărit.

Secolele următoare au fost grele. Atacurile turcilor și tătarilor din 1671–1672 au avariat mănăstirea, tătarii au jefuit-o în iarna 1674–1675, iar polonii au transformat în 1680 biserica mare în grajd de cai. Călugării s-au refugiat de mai multe ori în munți sau peste munți, în Transilvania.

În 1803, mitropolitul Veniamin Costache a vrut să înființeze un seminar la Mănăstirea Socola din Iași și a mutat de acolo la Agapia circa 50 de maici. Așa a devenit Agapia mănăstire de maici, cu o școală în care călugărițele învățau psaltichie, greacă, broderie și țesătorie. Prima stareță a fost Elisabeta Costache, sora mitropolitului. La 16 septembrie 1821, complexul a fost devastat și incendiat de turci, apoi refăcut în anii următori.

Sfinți cu chip de țărani

Între 1858 și 1862, maica Tavefta a pornit o reparație radicală. Au fost scoase zidurile dintre naos și pronaos și dintre pridvor și pronaos, s-au mărit ferestrele, iar spre vest s-a prelungit pridvorul, încoronat de un fronton în stil clasic. Mobilierul a fost lucrat la Viena și Paris.

Grigorescu a pictat într-un stil realist, inspirat din marii pictori ai Renașterii și nu numai: Tizian, Rafael, Rembrandt, Murillo, Leonardo. Pentru chipurile sfinților s-a uitat la oamenii din jur: țărani și țărănci din satele vecine, maicile mănăstirii, vizitatori. Istoricii de artă presupun că figura proorocului Daniil ar fi chiar un autoportret.

Icoanele. Lucrate minuțios, cu siguranță tehnică, unele dintre ele, precum Maica Domnului și Iisus, sunt socotite opere de căpătâi ale stilului neoclasic în arta românească.

Pictura murală. Compozițiile de pe bolți, cupole și arcuri tind să devină tablouri de sine stătătoare, nu simple copii mărite ale icoanelor. Grigorescu este creditat cu „umanizarea” stilului neoclasic, cu o notă personală greu de găsit la contemporanii săi.

Mormântul ctitorilor. Într-o nișă cu ancadrament de piatră sculptată, în fostul pridvor, se află mormintele hatmanului Gavriil Coci, ale soției sale Liliana și ale fiicei lor Safta. Mai târziu au fost așezate aici și osemintele stareței Elisabeta Costache.

Lucrul pe schele nu a mers mereu drept. Pictorul pleca zilnic în oraș să afle noutățile politice și, la întoarcere, desena scene patriotice în locul sfinților.

Focul din 1903 și restaurările

La 23 iulie 1903, un incendiu a mistuit chiliile din incintă, clopotnița, acoperișul bisericii și 16 case din afara zidurilor. Biserica a fost reparată, dar din cele trei turle a rămas doar cea de deasupra naosului. Fumul a acoperit pictura lui Grigorescu, curățată întâi în 1928 de profesorul I.D. Ștefănescu și apoi, în 1970, de un grup de pictori restauratori. Cutremurele din 1977, 1986 și 1990, apa freatică și alunecările de teren au adus ansamblul, la jumătatea anilor 1990, într-o stare gravă de avarie. Lucrările de consolidare au durat din 1995 până în 2008.

În afara incintei se întinde un întreg sat monahal, cu peste 100 de case călugărești în stilul caselor de munte, iar valea este străjuită de dealurile Muncelu, Ciungi, Bogoslov și Dealul Crucii. Ansamblul are peste 50 de hectare. Cu 300–400 de maici, Agapia este a doua mănăstire de maici din România ca număr de viețuitoare, după Văratec.

Cum ajungi și ce mai vezi

Mănăstirea stă pe valea pârâului Agapia, în mijlocul pădurii, mai sus de satul cu același nume. Punctul de plecare firesc este orașul Târgu Neamț, aflat spre nord-est, iar drumul spre mănăstire trece prin satul Agapia.

În incintă, pe latura de sud, la etaj, se află paraclisul Nașterea Maicii Domnului, cu o catapeteasmă adusă de la Mănăstirea Bisericani. În afara zidurilor sunt două biserici de lemn: Adormirea Maicii Domnului, din 1780, numită și biserica bolniței, și Sf. Ioan Bogoslov, din 1821, în cimitirul de la nord.

Lângă mănăstire funcționează singurul seminar teologic de fete din Moldova. Iar chilia în care stătea Alexandru Vlahuță când venea în vizită a devenit în 1966 casă memorială. Ion Creangă, crescut în Humuleștii din apropiere, o numea „Agapia, cea tăinuită de lume”. Calistrat Hogaș, care a coborât aici de la Agapia Veche pe la Piatra lui Aron, povestește că o călugăriță bătrână l-a ocărât când scrijelea, la rugămintea unei domnișoare, numele acesteia pe balustrada unui balcon.