Biserica de lemn din Poienile Izei

Semiluna de sub cruce

În 1717, tătarii au trecut prin Maramureș și au dat foc satelor de pe Valea Izei, cu case și biserici cu tot, luând mulți robi. Biserica din Poienile Izei a rămas în picioare. Localnicii pun asta pe seama semilunii de metal de pe acoperișul înalt și piramidal al turnului.

Biserica, închinată Sfintei Cuvioase Paraschiva, este una dintre bisericile de lemn ale Maramureșului înscrise în patrimoniul mondial UNESCO în decembrie 1999. Mai este cunoscută și ca biserica din Poienile Glodului.

Un sat cu patru nume

Poienile Izei apare în documente din 1430, în diplomele maramureșene din 24 noiembrie 1430, 18 iunie 1450 și 22 iunie 1458, unde e pomenit pentru împărțirea unor proprietăți. Satul și-a schimbat numele de mai multe ori: Poienile lui Ilieș, Poienile Șieului, Poienile Glodului și, în cele din urmă, numele de azi. O biserică este atestată aici abia în 1604.

Biserica actuală a fost construită în 1632 de obștea satului. Preotul parohiei susține că ar fi mai veche, dar documentele nu au lămurit întrebarea.

Clădirea a crescut în etape, ca multe biserici maramureșene. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea pereții au fost supraînălțați. Proscomidiarul a fost pictat în 1785 de Radu Munteanu, iar restul bisericii, în 1794, de un zugrav localnic. Pridvorul a venit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar spre sfârșitul aceluiași secol s-au tăiat ferestrele dreptunghiulare dintre naos și pronaos.

Hramul are și el o explicație. Între Maramureș și Moldova au existat legături strânse, iar după aducerea moaștelor Cuvioasei Paraschiva la Iași, credincioșii de aici au vrut să se pună sub ocrotirea ei.

Lemn din două secole

Biserica are plan dreptunghiular, cu pridvor pe latura de vest și absida altarului rectangulară, retrasă față de restul construcției. Acoperișul are dublă poală, iar turnul-clopotniță stă deasupra pronaosului, cu camera clopotelor deschisă, pe arcade sprijinite pe stâlpi.

Absida dreptunghiulară ține de secolul al XVII-lea și puține biserici de lemn o mai păstrează. Pereții înalți și acoperișul cu dublă poală sunt, în schimb, tipice secolului al XVIII-lea. Așa se face că o singură clădire arată cum a evoluat biserica de lemn maramureșeană în timp, iar mulți o socotesc una dintre cele mai frumoase și mai bine păstrate din regiune.

În foișorul turnului sunt trei clopote acordate între ele. Cel mijlociu, de 30 de kilograme, poartă inscripția „Poienile lui Ilieș, 1673”. Cel mare, de 37 de kilograme, are mențiunea „Șaieu-Poiana, 1673”.

Iadul din pronaos

Pictura din 1793–1794 nu este semnată. Cercetătorii o atribuie unui zugrav maramureșean anonim, iar tradiția locală îl numește pe Gheorghe din Dragomirești. Stilul amestecă formele tradiționale cu un realism venit din arta occidentală, care se simte în gesturi.

Pronaosul. Aproape totul aici ține de Judecata de Apoi. În centru stă Iisus Pantocrator între apostoli, îngerii sună din trâmbițe, iar două medalioane rotunde arată cele patru vânturi și învierea morților. Pe pereți merg spre judecată cetele drepților și neamurile păcătoșilor, în costume pitorești. Iadul se întinde până la jumătatea peretelui nordic, unde capul de reptilă al lui Leviathan scuipă flăcări. Printre pedepsiți se pot desluși mincinosul spânzurat de limbă și femeia care a „descântat mana vacilor”.

Naosul. Pe boltă, Sfânta Treime apare între capete de îngeri, stele și flori. Pe pereți, Patimile se desfășoară în 18 episoade, cu o cruzime rară: la Încununarea cu spini, Iisus este scuipat și pălmuit, iar pe Drumul Crucii un soldat cu o ghioagă îl împinge de la spate. Pe poalele bolții se văd primele păcate din Facere, de la ispita șarpelui la Cain și Abel.

Altarul. Pe peretele de răsărit, Încoronarea Maicii Domnului este pictată în stil renascentist, cu soarele și stelele în dreptul capului și luna la picioare. Ușile împărătești sunt sculptate în lemn de tei, în traforaj, cu vița de vie și medalioanele evangheliștilor.

Câteva obiecte au o istorie a lor. Proscomidiarul din 1785, pictat de Radu Munteanu, este semnat și datat, cu heruvimi, soare și lună. Pomelnicul în formă de triptic, dăltuit în lemn, păstrează numele unor ctitori, iar pe ușițele lui, prinse cu balamale de piele, sunt pictați apostolii Petru și Pavel pe dinafară și arhanghelii pe dinăuntru. Deasupra ușilor împărătești atârnă serafimul-troiță pentru lumânări, coborât cu o frânghie din bolta naosului. Printre icoanele pe lemn, cea a Sfântului Dimitrie este socotită una dintre cele mai vechi din Maramureșul istoric, iar icoanele Sfântului Nicolae și ale Adormirii vin din atelierele Mănăstirii Moisei.

Un detaliu trist: la restaurarea din 1962–1964 s-au găsit în piciorul mesei altarului hrisovul bisericii și un antimis. Hrisovul a ars în laborator, în timp ce se încerca citirea lui la temperatură ridicată. Antimisul se păstrează la Muzeul Eparhial din Cluj.

Pe Valea Izei, până la Poienile Izei

Satul se află pe Valea Izei, în Maramureșul istoric, în județul Maramureș. Orașul de referință pentru zonă este Sighetu Marmației, de unde se pornește de obicei spre satele de pe vale. În sat, turnul înalt și piramidal al bisericii se vede de departe.

În biserică se slujește și azi. Dacă ajungi într-o zi de slujbă, așteaptă sfârșitul ei înainte să intri să privești pictura.

O parte din cărțile vechi ale bisericii, tipărite la Râmnic, Blaj, Bălgrad sau București în secolul al XVIII-lea, sunt păstrate la muzeul de pe lângă Protopopiatul din Sighetu Marmației.