Castelul Banloc

O mumie, un arc și o colecție de caricaturi

În vara lui 1939, un preot din Banloc, Ioan B. Mureșianu, descria într-un ziar inventarul castelului: antichități, tablouri rococo, picturi în miniatură, sculpturi în marmură lucrate de sculptori italieni, o colecție de arme, una de caricaturi și o mumie adusă din Egipt. Printre aleile parcului vedea statui și inscripții romane, despre care afla că fuseseră aduse de la Sarmizegetusa. Un salcâm bătrân, legat în cercuri de fier, era socotit unul dintre cei o sută de arbori aduși din America pe vremea Mariei Tereza.

Puțin din toate acestea a rămas pe loc. Ce se vede azi la Banloc este o clădire masivă de cărămidă arsă, cu ziduri groase de aproape un metru și un sfert, așezată într-un parc care a fost cândva unul dintre cele mai îngrijite din Banat.

De la conți la o regină a Greciei

Unele mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între 1552 și 1716 reședința pașei de la Timișoara. Despre castelul actual se știe sigur că a fost ridicat pe temelii vechi în 1793 de contele Lázár Karátsonyi. Clădirea și parcul au fost împodobite pe tot parcursul secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului următor.

Familia Karátsonyi a ținut domeniul 142 de ani. După Primul Război Mondial, ocupația sârbă a adus primele stricăciuni. Apăsat de datorii, ultimul conte, Imre Karátsonyi-Keglevich, a vândut în 1935 tot ce mai rămăsese, inclusiv castelul și parcul, Elisabetei, regina Greciei și sora regelui Carol al II-lea. Ea a renovat întregul ansamblu, iar castelul a trăit atunci ultima lui perioadă bună.

Legătura cu Bucureștiul se vede și azi, dacă știi unde să cauți. Grifonul înaripat de pe blazonul familiei Karátsonyi și de pe mobila în stil Empire a castelului apare în mai multe ipostaze în decorul Palatului Elisabeta de pe Șoseaua Kiseleff. Mobilierul în stil renaștere spaniolă de la Banloc a fost copiat pentru același palat, iar o parte din piesele originale se păstrează la Muzeul de Artă din Timișoara.

După 1948 a început pustiirea. Imediat după plecarea reginei și alungarea angajaților, statuile din parc au fost sparte cu bâtele, arhiva și biblioteca au ars. Clădirea a trecut apoi pe la Gospodăria Agricolă de Stat (1950–1956), la Ocolul Silvic, a fost cămin de bătrâni, a stat aproape doi ani părăsită, a devenit orfelinat între 1966 și 1983 și apoi școală cu clasele I–X, până în 1991. O parte a parcului a fost dată fermei agricole. Prin 1997, printre turme de vaci și șoproane de paie, se mai zăreau statui albe fără brațe și cu fețele mutilate.

Fațade cu Pan, struguri și grifoni

Planul castelului are forma literei U. Fațada principală privește spre sud și este aproape lipsită de ornamente: singurul decor era aticul cu blazonul de piatră al familiei Karátsonyi, păstrat și în anii în care proprietarul a fost Casa Regală. După 1948 blazonul a fost dat jos și aruncat, la propriu, în fosa septică a castelului. Aticul însuși a căzut la cutremurul din iulie 1991, a spart acoperișul și tavanul salonului de la etaj și s-a făcut bucăți pe pardoseală.

Spre nord, cele două aripi închid curtea de onoare, iar aici decorul se înmulțește. Altoreliefurile din zidărie au motive heraldice și scene din mitologia greco-romană. Intrările în pivnițe, ieșite în afara planului fațadei, au câte o arhitravă sprijinită pe imitații de coloane dorice și uși de lemn cu feronerie din secolul al XVIII-lea. Deasupra fiecăreia, un relief spune la ce folosea încăperea: la pivnița de vin, un amoraș îi întinde un ciorchine de strugure unei femei așezate; la pivnița de lemne, zeul Pan cântă la nai.

Lampadarele de fier forjat din colțurile curții purtau în decor anul 1793, iar un mozaic din curte repeta blazonul familiei. Ferestrele podului, de formă barocă, au fost transformate între 1948 și 1989 în două goluri pătrate, fără niciun stil.

Pan apărea des la Banloc, inclusiv în cel puțin două statui din parc, ale căror fragmente se află acum la Muzeul Banatului din Timișoara. De aici pornește o explicație a numelui localității: Panloch, Panloc, Banloc, adică „Locul stăpânului”. Este o ipoteză frumoasă, fără mărturii care să o confirme.

Porțile egiptene și Drumul Andrașului

Cândva în secolul al XIX-lea, după o călătorie în Egipt a lui Jenő Karátsonyi (1861–1933), nepotul lui Lázár, fațada a fost încadrată de două porți masive care amestecă motive din Egiptul antic cu neogoticul englezesc. În parc a existat, până la cutremurul din 1991, o clădire în același stil, numită „Camera egipteană”. Acolo stătea mumia pomenită de preotul Mureșianu.

Venind dinspre Deta, ajungeai la castel pe o alee de pini negri lungă de aproape 500 de metri, care se termina cu Poarta Andrássy, numită și Poarta leilor după cei doi grifoni de pe stâlpi. Numele venea de la Carolina Andrássy, soția lui Jenő, iar sătenii l-au făcut „Drumul Andrașului”. Poarta a fost demolată prin anii ’70 și a dispărut odată cu grifonii. În 2006 mai rămăseseră doar pâlcuri de câte doi-trei arbori.

Pe latura de nord a parcului există și azi poarta care ducea spre gară. Inventarul din ianuarie 1948 o descria ca o construcție de cărămidă tencuită, în stil neogotic englezesc. Proiectul original prevedea deasupra cheii de boltă anul 1903, dar se pare că s-a ales un însemn heraldic, poate sirena care ține o cruce dublă. De altfel, întregul ansamblu mai era numit și „Sirena”.

Parcul, între grădina franceză și cea engleză

Parcul de la Banloc urmează formula obișnuită a Banatului din secolul al XIX-lea. Pe axul clădirii, spre grădină, era un spațiu de onoare cu straturi de flori în figuri geometrice și rondouri trasate cu compasul, ceea ce se numea „grădina franceză”. Dincolo de el începea grădina engleză, liberă, cu un amestec de exotism și mitologie ținut în frâu. Castelele Csekonics din Jimbolia (demolat) și Nákó din Sânnicolau Mare au urmat aceeași schemă, dar parcul de la Banloc a fost, ca suprafață și amenajare, probabil cel mai important dintre ele.

Ce s-a ales de bunurile strânse aici de-a lungul deceniilor nu a fost încă stabilit printr-o evidență riguroasă, bazată pe documente.

Drumul spre Banloc

Banlocul se află în sudul județului Timiș, aproape de Deta. Dinspre Deta drumul merge spre vest, pe traseul vechii alei de pini, iar DN59B trece prin apropiere. Gara este la nord de parc.

Starea clădirii și regimul de acces s-au schimbat de mai multe ori după 1991. Porțile cu motive egiptene de pe fațadă și reliefurile de deasupra intrărilor în pivnițe se văd dinspre curtea de onoare.