Teatrul vechi din Oravița

Lista de subscripție din 1817

Printre exponatele din fosta sală de spectacol se păstrează o foaie cu nume și sume: lista originală de subscripție pentru construirea teatrului, datată 1817. Oravița era un oraș de mineri, topitori de aramă și funcționari austrieci, nu o capitală de provincie, și totuși localnicii au strâns bani pentru o sală de teatru construită după modelul teatrului Burgtheater din Viena.

Clădirea e cea mai veche de teatru din Banat și prima din regiune ridicată din piatră. A fost construită în 1816–1817, în stil baroc vienez. Se mai spune despre ea că a fost prima clădire din Europa luminată cu lămpi cu acetilenă. Ca proporții, este o versiune redusă a teatrului vienez, dar una pe deplin funcțională.

Un oraș minier cu pretenții de capitală

După 1717, când Banatul a trecut sub stăpânire austriacă, împăratul Carol al VI-lea și apoi Maria Tereza au acordat privilegii care au adus în zonă specialiști mineri din toate provinciile Austriei. Oravița a devenit centrul acestui ținut montanistic. Aici se prelucra arama extrasă din minele de la Oravița și Ciclova Montană, iar în 1815 Viena a înființat la Ciclova o monetărie care bătea florini marcați cu litera „O”.

Coloniștii au venit în valuri, mai întâi din Austria, apoi din Oltenia și Muntenia (lemnari, cărbunari și cărăuși), iar între 1760 și 1770 s-au stabilit în oraș și negustori aromâni. O asemenea comunitate, amestecată și relativ înstărită, avea nevoie de școli, de o farmacie și de un loc pentru spectacole. Farmacia „La Vulturul Negru”, fondată în 1793, există și ea încă în oraș.

Deschiderea imperială și turneul din 1868

Teatrul a fost inaugurat în 1817 de împăratul Francisc I al Austriei și de împărăteasa Carolina Augusta. Perechea imperială a fost găzduită la Hotelul Imperial din Oravița între 7 și 10 octombrie 1817. Pentru un oraș de provincie de la marginea imperiului, vizita a fost un eveniment rar.

În deceniile următoare, pe scena din Oravița au jucat trupe din Austria, Germania și Ungaria, apoi actori ai Teatrului Național din București. Tot aici a fost prezentată pentru prima dată opereta românească „Crai Nou” a lui Ciprian Porumbescu. George Enescu a trecut și el pe la Oravița.

Episodul cel mai cunoscut rămâne însă cel din 1868. În vara acelui an, trupa lui Mihail Pascaly, în care jucau și Matei Millo și Fanny Tardini-Vladicescu, a făcut un turneu care a trecut prin Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara și Arad, apoi prin Oravița. Sufleorul trupei era tânărul Mihai Eminescu. La Oravița, trupa a prezentat două spectacole, pe 1 și 2 septembrie 1868. În același turneu, Iosif Vulcan a obținut de la Eminescu poeziile „La o artistă” și „Amorul unei marmure”, publicate apoi în revista „Familia”. Astăzi teatrul îi poartă numele.

Ce găsești în sala de altădată

Clădirea, de pe Strada Mihai Eminescu nr. 18, adăpostește Muzeul de istorie a teatrului și a orașului Oravița, organizat din 1997 ca Muzeul de Istoria Culturii Cărășene, pe baza colecției profesorului Ionel Bota. Expoziția permanentă de istoria culturii a fost deschisă în 1968 și reorganizată în 1973 și 1982. Muzeul are mai multe secții: istorie, geografie istorică, etnografie și folclor, un fond documentar și biblioteca „Sim. Sam. Moldovan–Ionel Bota”, cu carte și presă veche.

Afișele. Printre piesele de seamă se numără afișele trupei lui G. A. Petculescu, prima trupă profesionistă din Ardeal și Banat. Ele arată ce se juca într-un oraș de provincie în secolul al XIX-lea și cum erau anunțate spectacolele.

Costumele și recuzita. Expoziția păstrează costume, accesorii și obiecte de scenă, alături de tipărituri și manuscrise. Pentru cine nu a văzut niciodată culisele unui teatru vechi, sunt cea mai directă legătură cu felul în care se lucra pe scenă.

Sala însăși. Clădirea a găzduit și Reuniunea de Muzică și Cânt a orașului, iar astăzi aici se organizează prezentări de carte, conferințe și întâlniri cu scriitori.

Pe drum spre Oravița

Oravița se află în sud-vestul județului Caraș-Severin, la poalele Munților Aninei, înconjurată de dealuri cu nume precum Tâlva Mare, Colilia sau Prisaca. Orașul stă la întretăierea drumurilor care vin dinspre Reșița și Anina cu cele dinspre Moldova Nouă și Bozovici, așa că se poate ajunge din mai multe direcții.

Istoria teatrului are două monografii: „Teatrul din Oravița (1817–1967)” de Ion Crișan, apărută în 1968 la Reșița, și „Istoria Teatrului Vechi din Oravița”, al cărei prim volum, despre anii 1817–1940, a fost publicat de Ionel Bota în 2003.

Clima are influențe mediteraneene. Iernile sunt mai blânde decât în restul țării, primăvara vine devreme, iar Oravița deține recordul național de temperatură pentru luna iunie, de 42 °C, stabilit în 1938. Verile pot fi deci foarte calde, iar primăvara și toamna sunt anotimpuri comode pentru o plimbare prin oraș.

Linia Oravița–Anina, deschisă în decembrie 1863, este cea mai veche cale ferată montană de pe teritoriul României și urcă spre platoul Munților Semenic prin 14 tuneluri și peste 9 viaducte. Și mai veche este linia spre Baziaș, dată în funcțiune la 20 august 1854 ca prima cale ferată construită pe teritoriul României, astăzi închisă circulației. Gara din Oravița are o particularitate rară: peronul este la primul etaj al clădirii. Viaductul de cale ferată apare și în stema orașului, chiar deasupra celor două măști de teatru.