Cetatea Oradea

Un pentagon cu nume de bastioane

Bastionul Ciunt se numește așa pentru că a stat ani buni neterminat. Bastionul Bethlen a fost poreclit multă vreme „bastionul de pământ”, fiindcă până în 1618 nu era decât pământ bătut, întărit pe dinafară cu nuiele. Fiecare dintre cele cinci colțuri ale Cetății Oradea are o poveste de felul acesta, iar numele lor (Aurit, Bethlen, Ciunt, Crăișorul și Roșu) sunt prima lecție de istorie pe care o primești aici.

Cetatea este una dintre puținele din țară care au fost folosite fără întrerupere până în zilele noastre. Stă la câmpie, aproape de Crișul Repede, așa că apărarea depindea de ziduri și de apă. Un călător turc din secolul al XVII-lea scria că șanțul avea o lățime de 120 de picioare și era adânc „ca o mare”.

Șapte capete încoronate

Totul începe în secolul al XI-lea. Regele Ladislau I a ridicat atunci aici o mănăstire fortificată cu hramul Sfintei Fecioare Maria și a întemeiat episcopia romano-catolică de Oradea. În 1192 papa Celestin al III-lea l-a sanctificat pe Ladislau, iar mormântul lui a devenit loc de pelerinaj. Mongolii au cucerit și au incendiat cetatea în 1241, episod descris de Rogerius în poemul „Carmen miserabile”.

În secolul al XIV-lea a apărut o cetate nouă, cu plan heptagonal, și o catedrală gotică uriașă, cu trei nave, ridicată între 1342 și 1370. Frații Martin și Gheorghe din Cluj au sculptat pentru ea statuile regilor canonizați, iar în 1390 au dezvelit statuia ecvestră aurită a lui Ladislau I, comandată de Sigismund de Luxemburg. În catedrală au fost înmormântate șapte capete încoronate, printre care Ladislau I, Andrei al II-lea, regina Maria a Ungariei și Sigismund însuși.

Secolul al XV-lea a fost epoca de aur a cetății, un centru al umanismului în această parte a Europei. Episcopul Ioan Vitéz de Zredna a strâns aici o bibliotecă de cărți copiate pe loc sau comandate în Italia. Astronomul vienez Georg von Peuerbach a construit la Oradea un observator și, punând meridianul zero chiar aici, a calculat eclipsele în lucrarea sa „Tabulae Varadienses”.

Asedii, pacea din 1538 și pașalâcul

Pe 24 februarie 1538 s-a încheiat în cetate Pacea de la Oradea, primul tratat care consfințea separarea Transilvaniei de Ungaria. Câteva decenii mai târziu, principii Transilvaniei au angajat arhitecți militari italieni ca să ridice o fortificație nouă, pentagonală, cu bastioane pe colțuri și șanț cu apă. Lucrul s-a făcut în două etape, între 1569 și 1598, apoi între 1618 și 1648.

Mihai Viteazul a trimis în 1598 un detașament de călăreți în ajutorul cetății asediate de otomani. În decembrie 1600, în drum spre Viena, a trecut el însuși pe aici și a lăsat un tun de cinci funți, „Micul Șoim”, trecut în inventarul din 1632 drept „tunul lui Mihai vodă”.

În 1660 cetatea a căzut după 46 de zile de asediu, cu 45.000 de soldați otomani împotriva a 850 de apărători. Turcii au instalat aici reședința unui pașalâc, care a durat 32 de ani. Imperialii au recucerit-o în 1692, iar planurile de refacere i-au revenit inginerului Ernst von Borgsdorf. Forma pe care o vezi azi a fost definitivată între 1775 și 1777, după planurile arhitectului militar Lodovico Marini.

Rolul militar a fost anulat prin decret imperial în 1857, dar cetatea a rămas obiectiv al armatei. Între 1947 și 1952, aripa de nord a palatului a fost lagăr de tranzit pentru oponenții regimului comunist. După 1975 au intrat aici depozite en-gros, iar degradarea a mers repede.

Asta e partea care nu se poate ocoli.

Ce privești între ziduri

Palatul princiar ocupă centrul. Primele corpuri au fost ridicate între 1620 și 1629, pe vremea lui Gabriel Bethlen, după planurile italianului Giacomo Resti, iar Gheorghe Rákóczi I l-a extins între 1638 și 1648. Era socotit a doua reședință princiară a Transilvaniei, după Alba Iulia. Din fastul de atunci se păstrează Sala cu Grifoni. Pe latura de sud-est, șapte arcade închid pridvorul de pe fațada exterioară.

Bastionul Roșu poartă încă urma asediului din 1660: urechea estică, aruncată în aer de turci pe vreo 25 de metri, a fost refăcută cu un zid mai gros cu aproape un metru, diferență care se vede și azi. Bastionul Crăișorul, proiectat de Giulio Cesare Baldigara, are pe latura estică paramentul lipsă, așa că se vede umplutura din pietre de râu, cărămizi și fragmente de clădiri medievale.

Biserica romano-catolică din incintă a fost ridicată tot între 1775 și 1777, pentru garnizoană. Prizonierii francezi din războaiele napoleoniene s-au rugat aici. Turnul baroc a ars în marele incendiu din 1836 și a fost înlocuit cu unul piramidal, simplu. Din 2000 biserica slujește comunității romano-catolice a slovacilor din Oradea.

Brutăria cu șase cuptoare a fost construită în 1692, imediat după ce austriecii au intrat în cetate, și și-a păstrat rostul până în 1997. Lângă Bastionul Bethlen, adăpătorile și fântâna arată unde erau grajdurile.

Două legende despre apă

Potrivit cronicii, într-o noapte din 1092 regele Ladislau a adormit, după o vânătoare de cerbi, într-o poiană dintre brațele Crișului Repede, lângă pârâul Peța, care nu îngheață niciodată. În vis, doi îngeri i-ar fi cerut să ridice acolo o mănăstire. Așa ar fi luat naștere Váradul.

A doua legendă vorbește despre sfârșitul cetății libere. Se spune că apa mereu caldă a Peței umplea șanțul și o făcea de necucerit. În 1660, după săptămâni de asediu, soția morarului, singura care știa secretul, ar fi aflat că fiii ei fuseseră luați prizonieri și le-ar fi arătat turcilor pe unde să sape ca să deschidă zăgazurile. Cetatea a capitulat pe 27 august.

Vizita în cetate

Cetatea este în interiorul orașului, așa că incinta se parcurge pe jos. Poarta de Vest, construită în 1573 pe vremea lui Ștefan Báthory, a fost multă vreme singura intrare în incintă. Poarta de Est a fost deschisă abia în 1777, pentru că latura aceea era expusă tunurilor de pe Dealul Pisica.

Restaurarea a avansat pe corpuri, nu dintr-odată, așa că unele clădiri pot fi închise sau în lucru.