Sinagoga Neologă din Oradea

O cupolă pe malul Crișului

Forma cubică, neobișnuită pentru o sinagogă, face din Templul Neolog „Sion” una dintre cele mai mari sinagogi din România. Cupola, pusă pe un plan pătrat, e străpunsă de ferestre înalte prin care lumina coboară direct în sala de rugăciune, iar în centrul orașului clădirea domină construcțiile din jur.

Sinagoga stă pe Strada Independenței nr. 22, fosta stradă Kossuth Lajos, chiar pe malul Crișului Repede. Din 2015 figurează pe lista monumentelor istorice din județul Bihor.

O comunitate veche de trei secole

Evreii din Oradea au avut instituții proprii cu mult înainte de 1878. Chevra Kadisha, societatea care se ocupa de înmormântări, a fost fondată în 1735. Prima sinagogă a apărut în 1803, iar o școală în 1839. Multă vreme, evreii puteau face negoț în alte părți ale orașului doar ziua și trebuiau să se retragă seara în cartierul lor. Abia din 1835 li s-a permis să locuiască oriunde în oraș.

În 1870, după scindarea iudaismului maghiar, comunitatea din Oradea s-a împărțit în două: congregația ortodoxă și cea neologă, o formă foarte moderată de reformă a iudaismului. Neologii și-au păstrat locul în Chevra Kadisha, dar din 1899 au folosit un cimitir propriu.

Comunitatea neologă a ales să construiască mare. Planurile au fost desenate de David Busch, inginerul-șef al orașului, iar lucrările au fost conduse de Kálmán Rimanóczy Senior. Piatra de temelie a fost pusă la 9 aprilie 1877. Lucrările s-au terminat la 24 septembrie 1878, după ceva mai puțin de un an și jumătate. Sala putea primi 1.000 de oameni. Modelul, potrivit descrierilor orașului, a fost Marea Sinagogă din Nürnberg.

La începutul secolului al XX-lea, comunitatea evreiască orădeană era una dintre cele mai active din Austro-Ungaria, comercial și cultural. Avea un spital, o asociație a femeilor, două licee, o școală industrială, o yeshiva și o cantină socială. În pragul Primului Război Mondial, în oraș trăiau 15.155 de evrei, adică 23,6% din populație.

Constructorul Rimanóczy

Kálmán Rimanóczy Senior s-a născut în 1840 la Kapuvár, în Ungaria, și a început ca zidar. În 1867, canonicul Nogáll János, ajuns episcop, l-a chemat la Oradea să construiască Institutul Sfântul Vincențiu de Paul. A rămas în oraș pentru tot restul vieții și a acceptat un singur contract în afara lui, la cinematograful Uránia din Budapesta.

Numele lui e legat de multe clădiri orădene: fostul Cazinou Național, hotelul și baia de aburi care îi poartă numele, clădirea Bazarului, cazarma care adăpostește azi Muzeul Militar și reconstrucția gării, între 1901 și 1903. Sinagoga de pe malul Crișului face parte din aceeași listă. A murit la Oradea în 1908, iar orașul a dat atunci numele lui străzii centrale pe care locuia. Fiul lui, tot Kálmán, a devenit și el un arhitect cunoscut al Oradei.

Fațada și interiorul

Fațada principală privește spre Strada Independenței și împrumută motive din arta maură, de unde și încadrarea clădirii în stilul neomaur. Ferestrele mari, în plin cintru, sunt despărțite de semipilaștri care ritmează peretele. Volumul, cu planul pătrat și cupola centrală, trimite în schimb spre Renașterea italiană. Cele două lecturi nu se exclud.

Ușile diferă. Intrarea bărbaților se face pe latura vestică, prin trei uși cu arc semicircular. Intrarea femeilor era separată, prin două uși dreptunghiulare așezate pe partea laterală a fațadei.

Interiorul. Sala păstrează o frescă a pictorului Mór Horovitz din Košice, decorații din stuc și o orgă grandioasă.

Primăvara lui 1944

În 1940, Oradea a trecut sub administrație maghiară. După ocuparea Ungariei de către Germania, la 3 mai 1944 autoritățile au înființat în oraș două ghetouri. Cel mare cuprindea cartierul din jurul Sinagogii ortodoxe, cel mai sărac și mai aglomerat cartier evreiesc, și a ajuns al doilea ghetou ca mărime din Ungaria, după cel din Budapesta. Cel mic, pe malul stâng al Crișului, a primit circa 8.000 de evrei aduși din localitățile din jur, care au stat sub cerul liber. Printre cei torturați în acele săptămâni a fost și soția rabinului-șef de rit neolog, dr. Vajda István.

Între 25 mai și 3 iunie 1944, evreii din ghetouri au fost deportați la Auschwitz. Punctul de plecare era Parcul Rhédey, azi Parcul Bălcescu. Éva Heyman, o fetiță de 13 ani, a ținut în ghetou un jurnal, publicat la Budapesta imediat după război; ea nu s-a mai întors de la Auschwitz. Din cei aproximativ 33.000, s-au întors circa 2.000. Mulți dintre supraviețuitori au emigrat apoi în Israel, iar astăzi în Oradea mai trăiesc în jur de 300 de evrei.

Într-o listă a sinagogilor din România publicată în 2008 de Federația Comunităților Evreiești din România, Sinagoga Neologă Sion apărea ca nemaifiind în funcțiune.

Cum ajungi la sinagogă

Sinagoga se află în plin centru, pe Strada Independenței, pe malul Crișului, așa că se ajunge ușor pe jos din zona centrală a Oradei. Sinagoga Ortodoxă Hevra Sas, construită în 1890 în stil eclectic, se află și ea în centru, pe Strada Mihai Viteazu nr. 6.

Statuia Évei Heyman, fetița din ghetou supranumită „Anne Frank de Oradea”, se află în Parcul Bălcescu.