Conacul Bellu din Urlați

Foișorul de la intrare

La poarta complexului te întâmpină un foișor-culă, construit după modelul turlei-clopotniță de la Vărbila. Modelul nu e cel occidental. Clădirile au fost ridicate în stilul vechi românesc, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, iar casa care adăpostește astăzi muzeul împrumută multe elemente de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat.

Nicolae Iorga a trecut pe aici și a notat imaginea: după pustietatea pietroasă a Cricovului, pe dealul din stânga se vede „ciudata culă cu clopotniță de biserică” și livezile întinse ale familiei Belu, „grecește Bellios”, cu titlu austriac de baronie. Iorga numea locul un „colț de belșug boieresc și de mândrie stăpânitoare”. Tot el a publicat în 1927 un volum de „Documente urlățene”, în care se întreba de unde vine numele orașului. Una dintre explicații îl leagă de râul Cricov, al cărui nume ar veni din slavul krik, „strigăt”, „urlet”.

Astăzi complexul este monument de arhitectură și funcționează ca Muzeul Conacul „Bellu”, parte a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Baronii din Pind

Familia Bellu, scrisă și Belu, venea din Pindul Macedoniei. Cel mai vechi strămoș cunoscut, George Bellio, a trăit la începutul secolului al XVIII-lea. Nepotul lui, Dumitru, a venit în Țara Românească alături de domnitorul Ioan Gheorghe Caragea și l-a însoțit și la plecare, până la Viena. Acolo, împăratul Francisc I l-a făcut baron al Imperiului Austriac. Dumitru a murit necăsătorit și a lăsat o avere uriașă copiilor fratelui său, Ștefan.

Ștefan s-a stabilit în țară la începutul secolului al XIX-lea, și-a schimbat numele în Bellu și s-a căsătorit cu Elena Bălcescu. Fiii lui au ajuns mari logofeți. Unul dintre nepoți, Barbu Bellu, a fost deputat și, în 1862, ministru al cultelor și instrucțiunii publice în guvernul vărului său, Barbu Catargiu, apoi ministru al justiției. În 1866 a primit și el titlul de baron de la împăratul austriac. Familia mai avea o grădină la București, pe locul căreia s-a înființat mai târziu Cimitirul Bellu.

Fiul lui, tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex de la Urlați Academiei Române. Tot el dăruise Bibliotecii Academiei, încă din 1913, un manuscris cu versuri de Ion Heliade Rădulescu.

Ce a rămas din conac

Complexul a fost odinioară mult mai mare. Conacul propriu-zis avea 24 de încăperi pe două niveluri și a fost construit pe la mijlocul secolului al XIX-lea de meșterul zidar Barbu Bezdedeanu. Cutremurul din 1977 l-a distrus. Din el s-au păstrat fundațiile.

Muzeul stă în fostele dependințe: o clădire cu parter supraînălțat, nouă încăperi spațioase și pivniță. În jur se văd ruinele acareturilor, adică magazii, grajduri și locuințe pentru argați, grăjdari și rândași. Tot acolo și-au încheiat zilele ultimul vlăstar al familiei Bellu și soția lui, o franțuzoaică modestă. Celelalte clădiri ale complexului nu au rezistat și au dispărut rând pe rând.

Parcul, de circa cinci hectare, făcea și el parte din ansamblu. În el se afla o poartă de lemn lucrată în stil popular maramureșean.

În 1953 complexul a intrat în patrimoniul muzeal, din 1954 a funcționat ca muzeu regional, iar din 1990 aparține Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova.

Colecțiile familiei Bellu

Mobilierul expus a aparținut aproape în totalitate familiei Bellu, așa că încăperile păstrează ceva din atmosfera casei. Restul patrimoniului amestecă domenii foarte diferite.

Pictura. Din colecția familiei vin „Bătrân cerșetor” de Theodor Aman, „Țărancă” de Eugen Maximovici și „Portret de bărbat” de Pavel Dincovici. Sunt expuse și litografiile lui Carol Popp de Szathmáry, realizate la mijlocul secolului al XIX-lea.

Arta orientală. Stampe și vase japoneze, vase de aramă și mobilier din Extremul Orient arată gusturile unei familii boierești care colecționa departe de Prahova.

Etnografia. Port popular din zona Cricovului Sărat, ceramică, țesături, unelte și covoare românești din secolul al XIX-lea.

Pivnița. Din iunie 1971, la subsol funcționează o secție dedicată practicii viticulturii în podgoria Dealu Mare. Are sens aici: Urlațiul stă chiar în această podgorie, iar vinul lui vechi apare și în literatură, la Ionel Teodoreanu.

Printre obiectele mai neobișnuite sunt o copie din bronz a statuetei Venus din Milo, un cap de copil din lut, un cap de satir din plumb și o casetă de farmacie. Se adaugă icoane, candelabre, sfeșnice, arme din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cărți rare în ediții de lux și faianță. Coloanele, capitelurile și chenarele de uși și ferestre, sculptate în piatră în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, sunt printre cele mai remarcabile piese ale ansamblului.

Drumul până la Urlați

Muzeul se află în orașul Urlați, județul Prahova, pe Strada Orzoaia de Sus. Orașul stă în zona colinară a Dealului Mare, pe valea Cricovului Sărat și pe dealurile din jur, iar Orzoaia de Sus este una dintre localitățile care îl compun. Drumul național DN1B trece prin apropiere, iar Urlațiul se află pe Drumul Vinului.

Dealurile din jur au o istorie mai veche decât conacul. În vara lui 1711, Constantin Brâncoveanu a stat cu ultima oștire a Țării Românești „în gura Urlaților”, acolo unde Cricovul Sărat iese dintre dealuri, așteptând să vadă cum se termină războiul de la Prut. Tot pe dealurile Urlațiului avea o vie tatăl lui Nicolae Bălcescu, pitarul Bărbuceanu Petrescu.

Iorga a zărit foișorul-culă de pe șosea, înainte de a ajunge la poartă.