Peștera Scărișoara

Zăpadă în august, la 48 de metri sub pădure

Gura avenului se deschide brusc în pădurea de la marginea platoului: un puț cu diametrul de 60 de metri, cu pereții acoperiți de vegetație. O potecă îngustă tăiată în stâncă și câteva scări metalice prinse de pereți coboară cei 48 de metri până la fund.

Din fundul avenului, un portal lat de 24 de metri și înalt de 17 deschide drumul spre Sala Mare. Dincolo de el se află cel mai mare ghețar subteran din România.

Peștera, cunoscută și ca Ghețarul de la Scărișoara, este monument al naturii și rezervație speologică din 1938.

Cum a ajuns gheața sub pământ

Peștera se află la 1.165 de metri altitudine, săpată în calcare din Jurasicul superior, la marginea platoului carstic Ghețari – Ocoale. Face parte dintr-un sistem carstic mai mare, Ghețar – Ocoale – Dobrești. Odinioară, Valea Ocoale curgea la suprafață. Pe măsură ce apa a dizolvat calcarul, a coborât în subteran și și-a schimbat ieșirile, mai întâi prin Pojarul Poliței, apoi prin Avenul din Șesuri, cu ieșire în Izbucul Poliței.

Golul rămas uscat după prăbușirea avenului de intrare s-a umplut cu gheață în timpul glaciațiunilor.

După încălzirea climei, ghețarul și-a pierdut jumătate din volum. De atunci, gheața se topește la bază și primește în fiecare iarnă un strat nou deasupra, așa că blocul se reînnoiește de jos în sus. Cea mai veche gheață, de la bază, are în jur de 4.000 de ani.

Straturile acestea sunt o arhivă a climei. Din carotele de gheață extrase în 2005, cercetătorii Institutului de Speologie „Emil Racoviță” din Cluj și colaboratorii lor străini reconstituie vremea din fiecare an al ultimelor patru milenii, incendiile din zonă și chiar perioadele în care se exploata aur în Apuseni pe vremea dacilor.

Sala Mare și Biserica

Peștera este, practic, o singură încăpere, cu o dezvoltare totală de 700 de metri. În mijloc stă blocul de gheață, cu un volum de aproximativ 80.000 de metri cubi. Fața lui de sus, de circa 3.000 de metri pătrați, este chiar podeaua Sălii Mari, pe care calci când intri.

În partea dreaptă, podeaua de gheață se frânge într-un tobogan abrupt care coboară spre zona numită Biserica. Aici apar primele stalagmite de gheață. Unele sunt permanente, altele se topesc vara și se refac iarna în forme asemănătoare, așa că imaginea peșterii se schimbă de la un anotimp la altul.

Biserica marchează și capătul zonei turistice. Restul peșterii este rezervație științifică.

Ce se ascunde dincolo de traseu

În dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 metri în crăpătura dintre stâncă și gheață. În stânga, Rezervația Mare începe cu o verticală de 20 de metri, după care galeria coboară abrupt; aceasta este Galeria Maxim Pop. În ambele rezervații reapar stalagmitele de gheață.

Mai departe, gheața dispare și locul ei este luat de stalactite, stalagmite, coloane, draperii și gururi. Ele sunt cele mai bogate în Galeria Coman, o prelungire îngustă a Rezervației Mari, care coboară până la adâncimea maximă a peșterii, de 105 metri. Acolo, Scărișoara ajunge la doar câțiva metri de peștera vecină, Pojarul Poliței, cu care a comunicat cândva, înainte să se formeze blocul de gheață.

Fauna este săracă. Cel mai de seamă reprezentant al ei este o specie cavernicolă cu nume lung, Pholeuon proserpinae glaciale. În gheață s-a găsit însă un schelet aproape întreg de capră neagră. Pereții avenului, cu flora lor așezată pe niveluri, sunt un teren de cercetare permanent pentru botaniști.

Un secol și jumătate de cercetări

Nimeni nu știe când a fost găsită peștera. Cea mai veche mențiune scrisă îi aparține lui A. Szirtfi, în 1847. Primele informații științifice au venit de la K. F. Peters, în 1861, și de la A. Schmidl, în 1863.

În secolul XX, Scărișoara a devenit un laborator. Al. Borza a studiat cum se distribuie plantele pe pereții avenului și cum se schimbă vegetația de la un anotimp la altul. Emil Racoviță a cercetat formațiunile de gheață în 1927, iar V. Pușcariu a publicat în 1934 o prezentare științifică și turistică. Rezervațiile din adânc au fost explorate abia în 1947, de Maxim Pop și Mihai Șerban; numele primului l-a primit Galeria Maxim Pop.

A urmat o pauză de cincisprezece ani. În 1965, studiul ghețarului a fost reluat de Iosif Viehmann, Gh. Racoviță, Mihai Șerban, T. Rusu și V. Crăciun, iar carotele din 2005 au dus cercetarea mai departe.

Drumul până în cătunul Ghețar

Punctul de plecare este comuna Gârda de Sus, pe valea Arieșului Mare, în amonte de Câmpeni. Din centrul comunei se urcă pe drumul de pe Gârda Seacă până la gura Văii Ordâncușa. De acolo există trei variante. Poteca turistică marcată cu cruce roșie trece prin cătunul Mununa și urcă până la peșteră, fiind varianta pentru cei care vor să meargă pe jos. Drumul asfaltat de pe valea Ordâncușei duce cu mașina până în cătunul Ghețar. A treia variantă, mai nouă, este un drum forestier care pornește de pe Gârda Seacă și urcă prin Mununa.

Din cătunul Ghețar, intrarea în aven se face pe jos. Coborârea pe poteca din stâncă și pe scările metalice cere încălțăminte cu talpă bună, iar o haină groasă e utilă în orice anotimp, pentru că jos te așteaptă zăpadă și un bloc de gheață.

Pe fundul avenului, chiar înainte de portal, stratul de zăpadă rămâne în tot timpul anului, și în august.