Salina Turda

Proba ciocanului

Ziua în care o ocnă nouă primea un nume și intra oficial în funcțiune era hotărâtă de testul cu ciocanul. Tot atunci, plata tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari pe bloc la tariful obișnuit de 1,5 creițari.

Salina Turda se află în zona Durgău-Valea Sărată din Turda și este monument istoric. Galeriile și ocnele ei spun o poveste de aproape două mii de ani de minerit, de la romani până în 1932.

Sarea de sub Transilvania

Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format acum 13,5 milioane de ani, într-o mare puțin adâncă, sub un climat tropical. Stratul de sare de sub regiune are în jur de 400 de metri grosime. Sedimentele depuse peste el l-au apăsat atât de tare încât sarea, maleabilă, a căutat zonele slabe de la marginea Transilvaniei și s-a ridicat sub forma unor „ciuperci” de peste o mie de metri, ajungând uneori până la suprafață. La Turda, ciuperca de sare are în jur de 1.200 de metri înălțime.

Romani, regi și împărați

Sarea de la Durgău se scotea deja în perioada preromană. Romanii, între 106 și 274, au lucrat doar la suprafață, în gropi patrulatere de 12–15 metri adâncime, din care sarea se scotea ușor. Când groapa devenea incomodă, o părăseau și începeau alta, iar gropile abandonate au devenit lacuri. Castrul roman Potaissa apăra aceste exploatări.

După plecarea romanilor nu există dovezi sigure de extracție până în secolul al XI-lea. Primul document cunoscut despre sarea de la Turda, emis de cancelaria maghiară în 1075, pomenește vama ocnelor de lângă râul Arieș. În 1271, ocna de la Durgău era dăruită capitlului Episcopiei Transilvaniei.

În secolele XV–XVIII au fost deschise la Durgău patru ocne subterane, printre care Katalin și Felsö-Akna, adică Ocna de Sus. Sub administrația austriacă au urmat Terezia, Anton, Cojocneană, Rudolf și Ghizela. Lucrările la mina Terezia, în formă de clopot, au început în 1690. În 1857, galeria de deschidere a noii mine Ghizela a dat pe neașteptate peste o lucrare minieră veche și necunoscută, probabil un puț. Nici scopul, nici vârsta ei nu sunt sigure: poate fi romană, poate fi din Evul Mediu timpuriu.

Pe la 1780, la Turda funcționau cinci ocne în formă de ogivă. Cea mai adâncă, Ocna de Sus, cobora la 125 de metri. Ea a dat naștere mai târziu, după prăbușirea unui perete și a tavanului, lacului Carolina, astăzi colmatat.

Mineralogul iezuit Joannes Fridvaldszky descria în 1767 cinci ocne mari. În ocna Superior lucrau 87 de tăietori, ajutați de 18 voluntari, iar înălțimea ei ajungea la 104 metri. Tot el pomenește o ocnă mai veche, închisă pe 19 iunie 1762 de teama unei prăbușiri: locul ei e azi lacul Durgău.

Cum se săpa o ocnă

Înainte de o ocnă nouă se făceau foraje. Dacă sarea nu apărea până la 36 de metri, proiectul era abandonat. Se săpau apoi două puțuri pătrate, unul pentru oameni, coborâți cu frânghii de cânepă, altul pentru scoaterea sării. Pereții erau etanșați cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie și armați cu bârne. Sub nivelul sării, pereții se căptușeau cu piele de bivol, ca apa să nu atingă sarea.

De la un punct, puțurile se lărgeau în jos, conic, până se uneau, iar ocna căpăta forma de clopot pe care o vezi azi la Terezia. Deschiderea unei ocne costa de obicei peste 5.000 de florini de argint.

Transportul sării era la fel de anevoios. Sarea pleca în căruțe trase de boi până la debarcaderul de la Mirăslău, de unde era încărcată pe plute și dusă pe Mureș până la Alba Iulia. Pe Arieș n-a putut fi transportată niciodată, din cauza pragurilor de pe cursul lui și a cascadei de la Gura Arieșului.

Ce vezi azi în subteran

Galeria Franz Josef. A fost săpată între 1853 și 1870 pe primii 780 de metri, apoi prelungită până la 917 metri, ca să ușureze scoaterea sării la suprafață. Pe peretele stâng, înainte ca galeria să intre în sare, se află acrostihul „K. F. J. Fü. Sb.”, adică Regele Franz Josef, prinț al Transilvaniei.

Mina Terezia. Ocna în formă de clopot, începută în 1690, cea mai veche dintre cele care se pot vedea.

Minele Rudolf și Ghizela. Sunt cele două ocne cu profil trapezoidal modern, deschise în secolul al XIX-lea și folosite până la închiderea salinei, în 1932. După lucrările de amenajare încheiate în 2010, salina are săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport și o „roată panoramică”, din care se văd stalactitele de sare.

Mina Iosif. A fost legată de Terezia printr-un tunel de 50 de metri, săpat între 2012 și 2014.

Utilajele vechi. Fierăria, crivacul și moara de sare s-au păstrat în mină. Tot aici sunt Altarul cioplit în peretele de sare și Scara Bogaților, o scară de lemn lucrată fin.

Vizita

Exploatarea s-a oprit în 1932. Salina a fost redeschisă în 1992, în scop turistic și curativ, și se poate vizita tot timpul anului. Intrarea veche, prin galeria Franz Josef din cartierul Turda Nouă, a fost folosită până în 2010; acum se intră prin centrul turistic Salina-Durgău, din zona Durgău.

La suprafață, lacurile din zona Durgău au aceeași origine ca minele: lacul Durgău, Lacul Dulce, Lacul Ocnei și Lacul Rotund s-au format, cel mai probabil, prin prăbușirea unor ocne vechi.