Mănăstirea Curtea de Argeș

Porumbei cu clopoței

Biserica a fost gândită ca podoabă, de la temelie până la crucile de pe turle. Pe fațade, la întretăierea arcurilor, discurile mici de piatră poartă porumbei gata parcă de zbor.

Călătorii străini au văzut-o la fel. Paul de Alep, în 1654, o considera „una din minunile lumii”. Aceleași cuvinte le notează în 1794 englezul Robert Ainslie, iar mai târziu pictorii Bouquet și Lancelot i-au dus faima dincolo de granițe prin stampele lor.

Ctitoria lui Neagoe Basarab

Curtea de Argeș a fost una dintre cele mai vechi reședințe domnești ale Țării Românești. La jumătatea secolului al XIV-lea erau atestate aici un scaun domnesc și o organizare bisericească însemnată, iar curtea Basarabilor și biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” sporeau prestigiul locului.

Neagoe Basarab, domn între 1512 și 1521, a început construcția în 1515, la trei ani după ce a urcat pe tron, pe locul vechii mitropolii din 1359. Cronicarul Gavriil Protul consemnează că domnitorul a găsit lăcașul vechi „dărâmat și neîntărit” și l-a înălțat din temelii. Lucrările s-au încheiat repede: la 7 ianuarie 1517, ctitorul vorbea deja de „mănăstirea domniei mele de la Argeș” și îi dăruia vama de la Ocna Mică. Capitala se mutase între timp la Târgoviște, iar mitropolitul plecase acolo, lângă domn; Neagoe a vrut ca Argeșul să primească în schimb cea mai frumoasă mănăstire din țară.

Pictura nu a fost gata la timp. Se pare că, din lipsă de bani și de zile, zugrăvirea nu a putut fi terminată înainte de moartea lui Neagoe. A continuat-o ginerele său, Radu de la Afumați, iar pisania din 10 septembrie 1526 pomenește numele zugravului Dobromir.

În 1682, domnitorul Șerban Cantacuzino a reparat biserica. Din 1793, mănăstirea este reședința Episcopiei Argeșului, sub numele de „Biserica Episcopală”.

Piatră lucrată ca dantela

Biserica este construită din piatră fățuită și profilată, pe un plan triconc inspirat de biserica Vodița II și reluat apoi la Mitropolia din București, la Cotroceni sau la Tismana. Stă pe o temelie largă de blocuri de piatră, mărginită de o împrejmuire de crini sculptați.

Pronaosul. Este supralărgit, cu 12 stâlpi interiori care susțin o turlă centrală și două turnulețe în colțurile de vest. Zidăria acestor turle mici este răsucită, iar ele dau impresia că stau să cadă una peste alta și că se înșurubează în cer. Mărimea pronaosului se explică prin rolul lui de necropolă.

Fațadele. Pereții sunt împărțiți în două registre de un brâu împletit, iar decorul în relief plat amestecă motive caucaziene, islamice, arabe și georgiene, armonizate de meșterii locali. Ramele ferestrelor amintesc de Mănăstirea Dealu.

Baptisteriul. În fața intrării se află un baptisteriu deschis, cu cupolă pe patru coloane de marmură, din 1516–1517, privit dinspre apus pe fundalul celor 12 trepte care urcă spre ușă.

Interiorul. Grupul celor 12 coloane ornamentate floral, care îi reprezintă pe cei 12 apostoli, desparte intrarea de restul bisericii. Tâmpla este din marmură, bronz aurit și onix. Lespedea cea mai valoroasă este cea a lui Radu de la Afumați, care îl arată pe domnitor călare, cu sceptrul în mână.

Restaurarea care a schimbat totul

În 1857, complexul monahal era încă întreg. Două incendii, în 1866 și 1867, au distrus clădirile seminarului, locuințele, paraclisul și turnul de intrare. La inițiativa lui Carol I, restaurarea a început în 1875, sub conducerea arhitectului francez André Lecomte du Noüy, discipol al lui Viollet-le-Duc, ajutat de arhitectul român Nicolae Gabrielescu.

Lucrarea a fost terminată în 1885, iar biserica a fost resfințită la 12 octombrie 1886. Prețul a fost mare. Fresca originală a fost înlocuită cu o pictură nouă în ulei, făcută de pictorii francezi F. Nicolle și Ch. Renouard și de N. Constantinescu din Curtea de Argeș, iar interiorul a fost modificat radical. Valoarea istorică a monumentului a scăzut, dar biserica pe care o vezi astăzi este tocmai cea refăcută atunci.

Odată cu restaurarea, în latura de est a complexului a început construcția palatului regal, transformat ulterior în palat episcopal. Din 1914, biserica a devenit necropolă regală: aici odihnesc Carol I și Elisabeta, Ferdinand I și Maria, Carol al II-lea, Elena, Mihai I și Ana, precum și Nicolae și Ioana. Mănăstirea păstrează și moaștele Sfintei Filofteia.

Fântâna lui Manole

În imediata vecinătate a mănăstirii se află un izvor pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Potrivit baladei „Monastirea Argeșului”, meșterul Manole și-a zidit soția, pe Ana, în zidurile bisericii, pentru că tot ce ridicau meșterii ziua se surpa noaptea. Legenda continuă: întrebați de domnitor dacă ar putea construi o biserică și mai frumoasă, meșterii au răspuns că da. Atunci schelele au fost dărâmate, iar ei au rămas pe acoperiș. Și-au făcut aripi din șindrilă și au sărit. Toți au murit, iar acolo unde a căzut Manole a țâșnit un izvor.

De la fântână se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii, monument istoric, despre care un document spune că se afla lângă biserica lui Neagoe încă din 1524.

Cum ajungi și ce verifici

Mănăstirea se află în orașul Curtea de Argeș, pe valea Argeșului, iar incinta, fântâna și bolnița se parcurg ușor pe jos.

Din 2009 se construiește în oraș o nouă catedrală arhiepiscopală și regală, târnosită la 7 decembrie 2018. După sfințirea ei definitivă, ea urmează să preia de la biserica lui Neagoe rolul de catedrală, alături de mormintele familiei regale și de moaștele Sfintei Filofteia.