Peștera Polovragi

Lacrimile lui Zalmoxe

Picăturile cad din tavan tot anul. Apa trece prin straturi diferite de rocă, se încarcă cu carbonat de calciu, cu bioxid de siliciu sau cu oxid de fier, și le depune încet înapoi în galerie. Localnicii au făcut din picături lacrimi. Alexandru Vlahuță a dus imaginea mai departe în „România pitorească”, în 1901, scriind despre Zamolxe, zeul care îi îndemna pe daci la luptă, și despre stropii care se preling din stânci ca lacrimile lui pentru poporul cucerit de romani.

Înăuntru temperatura e constantă, în jur de 9 grade, iar umiditatea medie e de 90%. Ia ceva gros pe tine chiar dacă afară e cald.

Pentru o peșteră, e socotită caldă și umedă.

Pe Cheile Oltețului

Peștera se află în Munții Căpățânii, pe malul Oltețului, la 670 de metri altitudine și la vreo 20 de metri deasupra albiei râului. Ține de comuna Polovragi, între Horezu și Baia de Fier.

Drumul pornește de la Mănăstirea Polovragi, care închide ca o barieră capătul străzii principale a comunei. De acolo urci în chei, mai întâi pe lângă Pădurea Polovragi, arie protejată pentru castanul comestibil și pentru vegetația de tip mediteranean. Când ieși din dreptul pădurii, ai Muntele Căpățânii pe dreapta, cu malul lui abrupt, și Parângul pe stânga. Între ei, Oltețul desparte, din adâncul albiei sale, acești doi munți ca pe doi frați și își sapă încă albia adâncă, cu pereți verticali, pe o lungime totală de trei kilometri.

Drumul forestier urcă lin, paralel cu râul. După câteva sute de metri prin chei se deschide pe dreapta o poartă de piatră mare, amenajată pentru vizitatori.

Un nume dintr-o plantă

Pe lângă Zalmoxe, localnicii păstrează și povestea unei plante. Se spune că în peșteră vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă, folosită ca leac împotriva bolilor. E posibil ca de aici să vină numele comunei, al peșterii și al mănăstirii, poate un nume de origine dacică, al cărui sens nu a fost încă descifrat.

În tavanul peșterii, o formă împietrită este arătată drept rădăcina uriașă a acelei plante dispărute. Ea corespunde, în poveștile locului, cuptoarelor în care s-ar fi ars polvraga.

Primul sector: daci, vraci și călugări

Partea vizitabilă are 800 de metri, dintr-un sistem de peste 10 kilometri cartați de speologi. Intrarea turistică este la capătul din aval, acolo unde peștera se varsă spre vale, ceea ce explică dimensiunile mari de la intrare. Mai înăuntru, galeria devine greu accesibilă publicului larg, iar vizita se oprește.

Primii aproximativ 400 de metri sunt și cei mai încărcați de povești. Fiind partea cea mai ușor de atins, au fost de-a lungul timpului adăpost pentru localnici: daci, vraci, călugări, fiecare lăsând un semn. Scaunul lui Zalmoxe se află, după cum se spune, chiar sub fosta cetate dacică numită Cetățuia, cu aproximativ 350 de metri de rocă între ele. Pictura în negru de fum făcută de un călugăr, care reprezintă simbolul morții, marchează locul în care s-au retras monahii între 1505 și 1968. Izvorul Speranțelor este un ochi de apă care nu seacă niciodată, iar în spatele lui o formă din rocă pare să înfățișeze Maica Domnului cu Pruncul.

Culoarea galeriei se schimbă pe parcurs, după impuritățile pe care le aduce apa. Porțiunile au primit nume pe măsură: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină.

Geologic, partea cea mai bogată vine după aceea. De la al doilea sector, numit Sectorul Ogivelor și așezat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine interesantă mai ales pentru formele ei. Apar dantelării de stalactite, coloane, domuri, grupuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri de argilă pe pereți și ocru de peșteră. Unele forme sunt atât de spectaculoase încât au primit nume proprii.

Liliecii cu potcoavă

Peștera adăpostește o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci cu potcoavă, numiți așa după pliul în formă de potcoavă din jurul nasului. Pliul acesta funcționează ca un difuzor care strânge ultrasunetele într-un fascicul. Liliacul stă agățat de tavan cu capul în jos, se rotește și „ascultă” împrejurimile până când o insectă intră în raza lui. Un singur liliac poate prinde 10–15 insecte pe minut.

Mecanismul e cât se poate de precis. Aerul expirat trece cu viteză mare prin laringe, care seamănă ca structură cu un fluier, și produce un șuierat cu frecvențe între 30.000 și 150.000 Hz, pe care urechea omului nu-l aude. Fiecare vibrație durează doar două-cinci miimi de secundă. De la un obstacol aflat la 17 metri, ecoul se întoarce în aproximativ o zecime de secundă, iar din intervalul dintre semnal și ecou liliacul apreciază distanța până la obiect.

Ochii nu îi folosesc la vânătoare.

În perioada de hibernare, colonia se strânge într-un ciorchine mare pe tavanul larg al galeriei vizitabile și e foarte vulnerabilă. Liniștea vizitatorilor contează atunci mai mult decât oricând. Dacă vrei să-i vezi la vânătoare, vino între iulie și septembrie.

Vizita

Din martie 2019, peștera aparține de Primăria Polovragi. Peștera este ușor de găsit: urci de la Mănăstirea Polovragi pe drumul din chei, câteva sute de metri, până la poarta de pe dreapta. Mănăstirea de la intrarea în chei are hramul Adormirea Maicii Domnului.