Sfântu Gheorghe, Delta Dunării

Unde se termină brațul sudic

Pe hărțile vechi, satul are o mulțime de nume. Genovezii îl treceau ca San-Giorgio, turcii ca Kadırler, de unde au rămas formele Kidrillis, Cadîrlez și Catarlezi, iar grecii îi spuneau Aios Iorgos. Toate desemnează același loc: o așezare de pescari aflată la capătul brațului sudic al Dunării, acolo unde fluviul ajunge în Marea Neagră.

Sfântu Gheorghe este o comună formată dintr-un singur sat. La recensământul din 2021 avea 639 de locuitori, majoritatea români, cu o minoritate de ucraineni. Centrul are primăria, un local și câteva magazine, iar în jur stau case joase, cu un singur nivel. Locuitorii trăiesc din pescuit și din plimbările pe care le oferă vizitatorilor pe canalele Dunării.

Genovezi, pescari și ciobani din Făgăraș

Așezarea este atestată în secolul al XIV-lea, când negustorii genovezi dețineau monopolul în apele Mării Negre și făceau comerț cu peștele prins la gurile Dunării. De aceea satul apare, ca San-Giorgio, pe harta genovezului Visconti din 1318.

Potrivit legendei, în 1821 a sosit în sat o corabie turcească de război cu un pașă la bord. În ziua aceea răsunau cavalul ciobanilor și cântecul pescarilor, și era tocmai ziua Sfântului Gheorghe. În cinstea sărbătorii, pașa ar fi botezat satul Katarlez. Numele de azi vine de la hramul bisericii vechi și a fost preluat oficial abia după 1883, după cum arată documentele de împroprietărire.

Bătrânii satului spun că o parte dintre primii locuitori au fost refugiați din Rusia, fugiți pe vremea împărătesei Ecaterina cea Mare de armata care ținea 25 de ani. Erau pescari și vânători, s-au așezat la gura brațului și au făcut schimb cu negustorii greci: peștele lor pe lucrurile de care aveau nevoie. Pe la 1735 au venit zaporojeni, iar mai târziu lipoveni, care, după conflicte cu ucrainenii, au plecat și au întemeiat satele Jurilovca și Sarichioi.

Primii români au ajuns în 1810. Erau câțiva ciobani cu turmele lor, veniți de la poalele Făgărașului și conduși de un baci pe nume Niculea, care s-au oprit pe grindul numit astăzi Grindul Nicu. Ultima silabă a numelui baciului s-a pierdut pe drum.

Din 1820, corăbiile grecești care făceau comerț cu Moldova pe brațul Sulina au început să treacă și pe la Sfântu Gheorghe, cu fructe date la schimb pe pește. Pescarii au ajuns apoi să își ducă singuri peștele la Galați. Prima cherhana a fost a lui Costenco; în jurul anului 1862 au apărut încă două, ale fraților Costache și Neculache Valsamache. În 1920 s-a înființat cooperativa „Marea Neagră”, cu 82 de membri, care a dat faliment în 1929, după câțiva ani buni.

Satul dintre ape

Viața la gurile Dunării a însemnat mereu negocierea cu apa. Prima biserică, din 1820, a ars în 1880 și a fost refăcută în același an; a doua a ars în 1896 și a fost din nou reconstruită. Iarna, gheața oprea transportul corespondenței pe Dunăre și pe canale, iar scrisorile mergeau cu căruța până la Gârla Împuțita, de unde le prelua o căruță trimisă de la Sulina.

În 1942 s-a construit un prim dig de apărare, lung de 500 de metri. Nu a fost de ajuns. În 1978, o furtună a umplut satul cu apă, iar oamenii s-au deplasat cu bărcile până când apele s-au retras, după trei zile. Îndiguirea a continuat, iar astăzi satul este înconjurat de un dig de 6,5 kilometri, care îl apără și de Dunăre, și de mare.

Tot din 1942 datează stația meteo, mutată între 1963 și 1970, și atelierul de împletituri și rogojini. Căminul cultural din centru, ridicat ca „Clubul pescarilor” și dat în folosință în 1955, adăpostește o sală de spectacole și un mic muzeu.

Sacalin, Zatoane și păsările

La vărsare s-au format insulele Sacalin, considerate începutul unei delte secundare. În sudul comunei, lângă litoral, se întinde pe circa 21.000 de hectare rezervația integrală Sacalin-Zatoane, parte din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Este o succesiune de grinduri cu lacuri izolate, zone mlăștinoase, ape fluviale și salmastre, bălți nisipoase, dune paralele și stuf.

Lacurile Zatoane sunt locuri de pasaj, de popas și de cuibărit pentru lebede, stârci albi, roșii și galbeni, țigănuși și lopătari. Pelicanii de pe insula Sahalin sunt una dintre marile atracții ale locului. Canalele și lacurile se descoperă cu barca, iar pentru cine nu vrea plajă, pescuitul rămâne o alternativă la îndemână.

Plaja, festivalul și drumul pe apă

Plaja de la Sfântu Gheorghe este considerată cea mai lungă și cea mai lată de pe litoralul românesc, cu un nisip foarte fin. E liniștită. Mulți vizitatori revin aici vară de vară, unii în case de vacanță cumpărate sau construite în sat.

Clima ajută. Sfântu Gheorghe are un climat semiarid, cu veri calde și umede și ierni blânde față de restul țării. Precipitațiile sunt printre cele mai reduse din România, sub 400 de milimetri pe an, iar media trece de 2.250 de ore de soare anual. Maxima înregistrată la stația locală este de 35,8 °C, pe 7 august 2012; minima, de -18,6 °C, pe 10 ianuarie 2017.

Din 17 august 2004, satul găzduiește un festival internațional de film independent, cu săli de proiecție și un ecran în aer liber pe malul Dunării.

Drumul până aici se face pe apă, cu vaporul sau cu navele rapide, iar traversarea Deltei este o ocazie de a o privi pe îndelete. Cazarea se găsește în casele localnicilor, unele transformate în pensiuni. Preparatele din pește sunt specialitatea casei, iar porțiile sunt pe măsura unui sat care a trăit dintotdeauna din pescuit.