Muzee și memoriale din România: case, închisori, gări și ateliere

În fosta închisoare din Sighet, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, iar peste cincizeci de astfel de săli urmează, în ordine cronologică, anii represiunii. Așa funcționează multe muzee și memoriale din România: clădirea însăși e exponatul principal, iar obiectele din ea doar completează povestea.

Din acest motiv, grupul de față adună locuri foarte diferite. Unele sunt case memoriale, altele foste închisori, o gară, un teatru, un ansamblu de sculptură în aer liber sau un muzeu întreg de case țărănești mutate într-o pădure. Le leagă faptul că se vizitează ca muzee, cu program și administrator, și că fiecare păstrează un loc real, nu o reconstituire.

Ce înseamnă muzee și memoriale din România

Pentru cine planifică un drum, distincția contează. Un muzeu clasic adună obiecte venite de oriunde. Un memorial păstrează locul unde s-a întâmplat ceva și îl lasă să vorbească. Între cele două stau casele memoriale, unde obiectele au aparținut chiar oamenilor care au locuit acolo.

Casa memorială Ion Creangă din Humulești este exemplul cel mai simplu. Casa are doar două odăi, o tindă și podul de sub acoperișul de draniță, iar multe dintre lucrurile din ele au fost ale familiei Creangă. Descendenții au locuit în casă până în 1959, iar muzeul memorial propriu-zis a fost deschis în 1951, după ani în care casa fusese muzeu neoficial. Peste 40.000 de vizitatori pe an trec pragul scund, mulți ca să vadă intrarea în podul unde Nică a ascuns pupăza.

Memorialul Sighet se află la capătul opus. Clădirea a fost ridicată în 1897 ca închisoare obișnuită, iar din 1948 a primit deținuți politici. Din cei circa 200 aduși aici, 54 muriseră până în 1955, printre ei Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și mai mulți episcopi catolici și greco-catolici. Proiectul memorialului a fost prezentat Consiliului Europei de Ana Blandiana în 1993, iar refacerea clădirii a durat până în 2000.

Pe pereții rampei care coboară în Spațiul de Reculegere se citesc, gravate în andezit, aproape opt mii de nume: oameni care au murit în închisori, lagăre și deportare.

Clădiri care au fost altceva

Câteva dintre aceste locuri nu au fost gândite niciodată ca muzee. Au devenit muzee după ce rostul lor inițial s-a stins, iar asta se simte în felul în care sunt construite.

Gara. Gara din Oravița a fost gata în 1847, pe linia construită ca să scoată cărbunele din Anina până la Dunăre, la Baziaș. Are peronul la primul etaj și poartă titlul de prima gară din România. Clădirea e monument istoric, iar linia spre Anina, deschisă în 1863, urcă prin 14 tunele și peste 9 viaducte.

Teatrul. Tot în Oravița, Teatrul vechi a fost construit în 1816–1817, în stil baroc vienez, după modelul Burgtheater-ului, cu bani strânși prin subscripție de la localnici. A fost inaugurat de împăratul Francisc I. Astăzi adăpostește muzeul de istorie a teatrului și a orașului, iar numele lui Mihai Eminescu, sufleor al trupei lui Mihail Pascaly în turneul din 1868, a rămas legat de clădire.

Curtea domnească. La Curtea Domnească din Piatra Neamț, din casa voievodală a lui Ștefan cel Mare au rămas doar câteva pivnițe și bucăți din zidul curții. În pivnițe funcționează acum muzeul. Lângă ele stau biserica din 1497–1498, cu decorul de ceramică smălțuită intact pe fațade, și turnul de piatră brută din 1499.

Muzee în aer liber

Două locuri din listă se parcurg pe jos, prin parc sau prin pădure, ca o plimbare lungă.

Muzeul ASTRA, în pădurea Dumbrava Sibiului, a fost înființat în 1963 ca Muzeu al Tehnicii Populare, de o echipă condusă de Cornel Irimie. Ideea de la început a fost să arate cum produceau, prelucrau și transportau oamenii de la sat, pe lângă felul în care locuiau. De aici colecția de 33 de mori de cereale, atelierele de olărit, fierărit sau turnat clopote și instalațiile acționate de apă, de la pive de postav la fierăstraie hidraulice. Aleile au în total circa zece kilometri.

Ansamblul Brâncuși din Târgu Jiu nu are pereți deloc. Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta sărutului și Coloana fără sfârșit sunt înșirate pe o axă de 1.275 de metri, de la apus la răsărit, în memoria celor care au apărat orașul în 1916. Ansamblul a fost inaugurat pe 27 octombrie 1938 și a intrat în patrimoniul mondial UNESCO în 2024.

Cum îmbini vizitele

Muzeele de acest fel cer timp diferit. O casă memorială se vede într-o oră, pe când la ASTRA o zi întreagă poate fi puțin. Un memorial ca cel de la Sighet obosește altfel decât o plimbare printre mori, așa că e bine să nu-l lași pe ultimele ore ale zilei.

Unele locuri stau aproape unele de altele. Gara și teatrul din Oravița sunt în același oraș, la poalele Munților Aninei. Casa de la Humulești și curtea domnească din Piatra Neamț sunt amândouă în județul Neamț, iar la Piatra Neamț mai sunt și alte muzee, între care cel de Artă Neolitică Cucuteni. Memorialul Sighet stă în același colț de țară cu Cimitirul Vesel din Săpânța, iar o zi în Maramureș le poate cuprinde pe amândouă.

Muzee și memoriale din România ca acestea se vizitează aproape toate în orice anotimp. Excepție fac cele în aer liber, unde vremea schimbă mult experiența. La ASTRA, o parte din drum se poate face vara cu trăsura ori cu lotca, iar iarna cu sania trasă de cai. La Târgu Jiu, coloana de fontă arată altfel de aproape decât de la capătul aleii.

O hartă a lucrurilor mici

Dacă alegi după un singur criteriu, alege după ce vrei să vezi de aproape. Pentru meșteșuguri și unelte, mergi la Sibiu. Pentru o carte citită în copilărie, la Humulești. Pentru istoria recentă, la Sighet. Pentru trenuri vechi și un oraș minier cu teatru vienez, la Oravița.

La multe muzee și memoriale din România, detaliile importante trec ușor neobservate. La Humulești, în curtea din spate, sub un acoperiș de scânduri stau unelte agricole. La Piatra Neamț, ceramica smălțuită se întinde pe fațadele bisericii de jur împrejur. Iar peronul de la etaj al gării din Oravița se vede în întregime abia dinspre linii.