Drumuri de munte din România: Transfăgărășan, Transalpina și Vaser

Pe versantul nordic al Făgărașului, la cota 1600, o placă marchează locul în care, pe 16 august 1971, s-au întâlnit două subunități de geniu care săpau drumul din sensuri opuse. Geniștii l-au numit Poarta Întâlnirii. Pe drumuri de munte din România ca acesta, plăcile de la marginea șoselei spun adesea cât a costat construcția lor.

Grupul de aici adună șoselele înalte care trec peste Carpați, o trecătoare veche și o cale ferată îngustă care încă urcă în pădure. Pe toate le parcurgi pentru drumul în sine.

Cum s-au născut drumuri de munte din România

Fiecare dintre ele a avut alt motiv.

Rațiunea militară. Transfăgărășanul a pornit după invazia sovietică a Cehoslovaciei din 1968. Trecătorile existente prin Carpații Meridionali urmau văi de râuri și puteau fi blocate ușor, așa că noul drum trebuia să lege garnizoanele de la Pitești și Sibiu peste creastă. Lucrul a început pe 10 martie 1970, cu două regimente care au pornit din direcții opuse. S-au folosit 6.520 de tone de dinamită. Oficial au murit 40 de oameni, dar cei care au lucrat acolo dau cifre mult mai mari. Inaugurarea a avut loc pe 20 septembrie 1974.

Transhumanța. Transalpina a fost la început „Poteca Dracului”, pe care păstorii din Mărginimea Sibiului își treceau oile spre Țara Românească. Regele Carol al II-lea a refăcut-o între 1934 și 1939 ca drum strategic pentru artileria trasă de cai, iar la inaugurare a condus el însuși mașina pe tot traseul. De atunci i se spune Drumul Regelui.

Comerțul imperial. Șoseaua prin Pasul Tihuța a fost cerută de Consiliul de Război austriac și ridicată între 1812 și 1817, ca să unească Transilvania cu Bucovina. Betonul a venit abia în 1969.

Lemnul. Mocănița de pe Valea Vaserului a fost începută în 1932, cu ecartament de 760 mm, ca linia să poată urma meandrele râului. Înainte, lemnul coborâse pe Vaser legat în plute.

Peste 2.000 de metri

Două dintre șosele urcă în golul alpin. Transalpina este cea mai înaltă din țară: atinge 2.145 de metri în Pasul Urdele și merge pe o porțiune lungă chiar pe creastă, pe lângă vârfurile Păpușa, Iezer și Muntinu. Traversează Munții Parâng de la Novaci la Sebeș, prin patru județe.

Transfăgărășanul ajunge la 2.042 de metri lângă Lacul Bâlea, după ce trece prin tunelul Capra–Bâlea. Cu 887 de metri, este cel mai lung tunel rutier din România. Dinspre sud, drumul trece pe lângă Cetatea Poenari și pe barajul Lacului Vidraru, apoi urcă pe valea Caprei. Spre nord coboară prin căldarea glaciară, pe lângă cascada Bâlea, înaltă de aproximativ 68 de metri.

Diferența dintre ele se simte la volan. Transfăgărășanul, asfaltat complet până în 1980, trece peste 830 de podețe și 27 de viaducte. Pe porțiunea de creastă, Transalpina a rămas, oficial, un drum în lucru, cu elemente de siguranță incomplete; lucrările au fost făcute fără acord de mediu, iar drumul traversează cinci arii protejate.

Trecători și trenuri de altădată

Altitudinea nu e singura măsură pentru drumuri de munte din România. Pasul Tihuța stă la 1.201 metri, între Munții Bârgău și Călimani, dar are o faimă pe care nicio altă trecătoare nu o are. Pe o hartă austriacă, ea apare ca Borgo Pass, iar Bram Stoker, care nu a fost niciodată acolo, a făcut-o poarta spre ținutul contelui Dracula. E ficțiune. Lângă pas se păstrează însă o porțiune de aproximativ 12 kilometri de drum pavat cu piatră, pusă pe seama romanilor, a evului mediu sau a grănicerilor, fără ca vreuna dintre ipoteze să fie dovedită.

Pe Valea Vaserului, locomotiva nu trage vagoanele la urcare. Le împinge goale în fața ei spre pădure, iar la întoarcere greutatea lemnului, ajutată de pantă, le lasă să coboare. Linia încă transportă lemn, iar turiștii urcă pe aceleași șine până la Paltin. Cea mai veche dintre locomotivele cu abur ale liniei, Măriuța, a fost construită în 1910 la Berlin.

Mai veche cu aproape șapte decenii este calea ferată Oravița–Anina, deschisă în 1863. Pornește de la Gara din Oravița și urcă prin 14 tunele și peste 9 viaducte; este prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al țării.

Sezonul și siguranța

Pe Transfăgărășan, sectorul de altitudine se circulă doar între 30 iunie și 1 noiembrie. Iarna, pe nord se urcă doar până la Bâlea Cascadă, de unde o telecabină duce la lac. Vara, circulația pe întuneric este restricționată, iar viteza recomandată este de 40 km/h.

Transalpina e închisă iarna, cu deszăpezire doar pe câteva tronsoane, cum e cel dintre Novaci și Rânca. Datele de deschidere se schimbă de la un an la altul.

Pe creastă vremea se schimbă repede, iar o haină groasă e utilă și în august.

Cum le legi

Transfăgărășanul și Transalpina traversează amândouă Carpații Meridionali între sud și nord, așa că se pot lega în aceeași călătorie. Dinspre sud, Transfăgărășanul pornește din Bascov, lângă Pitești, prin Curtea de Argeș; Transalpina, din Novaci, în Gorj.

Pe Transfăgărășan, partea de sud adună cele mai multe opriri: Cetatea Poenari, barajul Vidraru, apoi valea Caprei și tunelul spre Bâlea. Pe Transalpina, urcarea pornește din Novaci, trece prin Rânca și ajunge pe creastă, la 2.145 de metri în Pasul Urdele, înainte de coborârea spre Sebeș. Cine le face pe amândouă în aceeași călătorie are de ales doar sensul: una la urcare, cealaltă la întoarcere.

Pasul Tihuța și Valea Vaserului stau în nord. Tihuța e pe drumul dintre Bistrița și Vatra Dornei, iar Vișeu de Sus, în nord-estul Maramureșului. Pentru cine vine pe jos, pasul face parte și din Via Transilvanica, pe secțiunea dintre Bistrița și Poiana Stampei.